LOADING

Type to search

Ortodoxia şi ecologismul

Share

În 1967 apărea în revista Science articolul „Rădăcinile spirituale ale crizei de mediu”, scris de profesorul de istorie de la U.C.L.A., Lynn White. Articolul învinovăţea „moştenirea iudeo-creştină” de generarea unei mentalităţi şi atitudini faţă de mediu care au structurat civilizaţia apuseană şi au condus în final la actuala criză ecologică. White acuza creştinismul de antropocentrism, referindu-se explicit la cosmologia biblică, în care omul este pus de Dumnezeu stăpân asupra naturii.

Omul împotriva naturii?

Silogismul lui White vădeşte o logică „im­ba­­tabilă”: creştinismul l-a făcut pe om stăpân asu­pra naturii; a stăpâni înseamnă a exploata; deci creştinismul poartă vina spirituală de a-l fi „mandatat” pe om să exploateze creaţia! Conştient de dimensiunea procesului de secularizare, White afirmă că această mentalitate s-a perpetuat şi în forma ei secularizată – fără referirea la Cel ce „l-a mandatat” pe om pentru exploatare. El însuşi declarându-se „om al bisericii” (churchman), deplânge atitudinea trufaşă a omului faţă de mediul său, atitudine inspirată – după el – de cosmologia biblică. Soluţiile pe care le propune sunt de două tipuri: regândirea religiei dintr-o perspectivă ecocentrică sau crearea uneia noi, care să îmbie la o atitudine reverenţioasă a omului faţă de mediul în care trăieşte. O serie de alte studii i-au urmat linia, identificând între rădăcinile spirituale ale crizei de mediu dorinţa mântuirii (pentru că asta l-ar face pe om să nu se intereseze de natură), atracţia faţă de minuni (ca dorinţă trufaşă de suspendare a legilor naturii), stigmatizarea morţii (ca „neînţelegere” a unui proces „firesc”, ecologic – întoarcerea materiei şi energiei în ciclul lor natural) şi altele. Reacţiile protestante şi catolice au fost numeroase, însă neconvingătoare, deoarece ele n-au putut ieşi din consecinţele dogmatice ale confuziei dintre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu (socotindu-L pe Dumnezeu fără lucrare în domeniul creat şi astfel separându-L de propria Lui creaţie).

Reproşuri aduse Bisericii

Am amintit această linie ecologistă care acuză creştinismul, deoarece şi pe meleagurile noastre au apărut (ca de obicei, cu întârziere) astfel de acuze la adresa Ortodoxiei. Deşi mai „blânde” şi particularizate pentru acest spaţiu, acuzele urmează aceeaşi linie, dovedind o crasă lipsă de informare în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii Ortodoxe. Acuzată de inadaptare la realităţile moderne sau chiar de un caracter refractar cu privire la problematica ecologică, Biserica Ortodoxă Română n-ar fi avut nici o atitudine cu privire la criza de mediu, afară de întâmplătoare asocieri cu credinţe populare de tipul codru-i frate cu românul. După obicei, critica arată ce acţiuni au întreprins alţii (în speţă, romano-catolicii şi protestanţii) şi ce codaşi suntem noi în privinţa trend-ului. Aşteptând o luare de poziţie din partea Bisericii, critica îndeamnă la acţiuni concrete, în armonie cu deschiderea generală a societăţii spre problematica ecologică.

Adevărata învăţătură ortodoxă

Or, departe de a fi rolul Bisericii în lume eco­logizarea poieniţelor, ea învaţă că natura e dar şi icoană în acelaşi timp. În natură vedem dragostea şi lucrările lui Dumnezeu, ea fiind unul dintre mijloacele de comunicare cu Dum­nezeu şi cu semenii. Părinţii Bisericii aşază creaţia pe acelaşi plan cu Scriptura, în privinţa cuvântării dumnezeieşti către om. Ar putea un creştin adevărat să-şi bată joc de Scriptură? La fel, n-ar putea batjocori nici creaţia.
Totuşi, de unde vine criza ecologică? De la consum sau de la post? Cine propune consumul şi cine propune postul? Cine exploatează o tonă de pământ pentru un gram de aur: omul ahtiat după câştig material sau creştinul care înţelege creaţia ca dar de la Dumnezeu? Cine consumă mai multe resurse: oamenii de la NASA, care folosesc tehnologie costisitoare sperând să afle ceva, sau monahii care „cu un posmag ajung la Dumnezeu”? Dacă unii spun că creştinismul a creat cadrele atitudinii infatuate a omului faţă de mediul său, le vom răspunde că nu cunosc creştinismul şi că îl confundă cu filosofia scolastică medievală. Creştinismul mărturiseşte prezenţa lui Dumnezeu în creaţie; cum ar putea dispreţui creştinul creaţia lui Dumnezeu? Împotriva acuzelor de felul acesta, afirmăm că ortodocşii ce-şi asumă cu adevărat Predania Bisericii au cea mai raţională şi evlavioasă atitudine faţă de creaţie, înţelegând-o ca dar al lui Dumnezeu şi ca icoană. În natură vedem lucrarea lui Dumnezeu, minunile se petrec tot cu elemente ale creaţiei, sfinţenia ni se împărtăşeşte în Tainele Bisericii prin mijlocirea unor elemente materiale (apă, untdelemn, pâine, vin).

Soluţia crizei

Deci, nicidecum nu e nevoie de vreo împăcare între Ortodoxie şi ecologie, de vreme ce nu există un conflict. De asemeni, nu e nevoie de împăcare între Ortodoxie şi ecologism, deoarece Ortodoxia nu are nimic în comun cu o ideologie la modă; doar că, de obicei, o astfel de ideologie încearcă să propună, fragmentar şi deformat, ceea ce Ortodoxia învaţă de 2000 de ani. E nevoie, însă, de o profundă trăire creştină, pentru ca într-adevăr să întrupăm soluţia rezolvării crizei de mediu, nu să o propunem discursiv. Iar soluţia crizei de mediu – ca şi a tuturor celorlalte crize istorice ale omului – constă în trăirea în Biserică a vieţii celei noi întru Hristos Domnul.