LOADING

Type to search

De la Betleem la Ierusalim

De la Betleem la Ierusalim

Share

Betleem – locul unde a început totul
În faţa peşterii din Biserica de la Betleem te gândeşti că aici a început totul… Aici Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Nicăieri nu am înţeles mai bine aceste cuvinte ale Sf. Atanasie cel Mare decât în acest loc. Tocmai de aceea aici s-a împărţit istoria în două. Tocmai de aceea aceasta este era noastră de 2000 de ani, pentru că şi noi putem, din acel moment, deveni dumnezei după har. Şi tocmai de aceea, după Naşterea Mântuitorului, nu mai a fost şi nu va mai fi nimic nou sub soare.
Gândindu-se poate tot la aceste lucruri, Fer. Ieronim va începe chiar în peşterile de lângă Biserica Naşterii Domnului traducerea Cuvântului lui Dumnezeu în limba latină (Vulgata). Şi tot aici îşi va afla şi mormântul. Pentru că alt loc mai binecuvântat nu putea găsi. Şi nici Dumnezeu nu a găsit alt loc mai potrivit pe tot pământul ca să Se întrupeze, decât în această peşteră. S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om. S-a smerit pe Sine făcându-Se om. Şi S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte. Şi încă… moarte pe Cruce! (Filipeni, 2, 7-8)

Ierusalim – centrul universului
Aceleaşi sentimente le trăiesc şi în Biserica Învierii din Ierusalim. Ce au în comun cele două Biserici? Cinstesc cele mai importante evenimente ale Istoriei omenirii: Naşterea şi Învierea lui Hristos. Şi sunt la doar 6 km depărtare! Dar aici pământul nu se măsoară decât cu ochii credinţei. Pentru că de fapt toată Ţara Sfântă e o Lume a Credinţei…
În mijlocul Bisericii celei mari a Învierii se află o piatră numită în greceşte o omfalos tou kosmou, adică „centrul universului”. Ce înseamnă aceasta? Într-adevăr, Ierusalimul este centrul spiritual al lumii, pentru că aici a luat naştere Biserica. Şi inima Ierusalimului e Biserica Învierii, pentru că Învierea e minunea care ne dovedeşte fără îndoială că Iisus Hristos e Dumnezeul cel adevărat, Cel pe Care moartea nu L-a putut birui. Biserica Învierii cuprinde 3 locuri unde pelerinii creştini de toate confesiunile îşi pleacă smeriţi fruntea: Dealul Golgotei, unde a fost înfiptă Crucea răstignirii Mântuitorului, Piatra pe care a fost întins Prea Curatul Trup pentru ungere; Sfântul şi de viaţă Dătătorul Mormânt. Fiecare dintre cele trei sunt mici altare în sine, cuprinse sub acoperişul aceleiaşi Bisericii. Nimeni nu descrie mai frumos aceste evenimente decât imnografia Bisericii noastre: Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme, în mormânt nou îngropându‑L, L-a pus. Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; şi când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie. (Troparele de îngropare)

De ce Îl căutaţi pe Cel viu
între cei morţi?

Deasupra uşii de la intrarea în Sf. Mormânt stă scris în marmură: De ce Îl căutaţi pe Cel viu între cei morţi? (Luca 24, 5). Sunt într-adevăr oameni, îndeosebi „pelerini” din lumea protestantă, care nu simt mai nimic în aceste locuri: nici căldură, nici mireasmă, nici rugăciune, nici evlavie, nici har… Pentru ei totul e un muzeu al Bisericii de Răsărit. Mi-a fost foarte greu să înţeleg cum de nu poate simţi întărirea credinţei orice creştin ajuns în locul în care acum două milenii împlinit-au cele scrise Mântuitorul, Maica Domnului, Apostolul iubirii, Iosif şi Nicodim, femeile mironosiţe… Dar inscripţia de la intrarea în Sfântul Mormânt m-a ajutat foarte mult, pentru că e, cred eu, mult mai profundă decât pare, întrucât cuvintele îngerului ne sunt adresate şi nouă, celor de astăzi. De ce Îl căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Dacă nu L-ai găsit pe Mântuitorul în inima ta până acum, puţine sunt şansele să Îl întâlneşti chiar şi la Ierusalim. Nu toţi creştinii au o credinţă vie, o experienţă personală, o simţire efectivă a prezenţei lui Dumnezeu în fiecare zi şi în fiecare loc. Pentru că nu toţi cred că nu există nici o despărţire între natură şi har! Iar în Acatistul Sfântului şi de viaţă dătătorului Mormânt citim că prin el cei credincioşi se adeveresc, iar cei rău credincioşi se osândesc! (Icosul al 5-lea)
De aceea, iată cât de recunoscători trebuie să fim noi, creştinii dreptmăritori, Dumnezeului celui Viu! Şi nu e mulţumirea fariseului că nu suntem precum ceilalţi oameni. Nu! E smerenia că El ne învredniceşte, în ciuda păcatelor şi neputinţelor noastre, să putem simţi aşa ceva. Să putem pune şi noi, asemenea lui Toma, mâna în toate locurile ce amintesc de patima şi moartea Sa, pipăind cu sfială/ cu degetul credinţei,/ cu deget de dorire/ şi chiar de îndoială – cum spune Acatistul Rugului Aprins. Şi să plângem şi noi după aceea împreună cu Apostolul lacrimile credinţei, strigând: Domnul meu şi Dumnezeul meu! (Ioan 20, 28).

Previous Article
Next Article