LOADING

Type to search

Eli, eli, lama sabahtani?!

Eli, eli, lama sabahtani?!

Share

Marele secret al credinţei noastre este acela că Dumnezeu n-a voit să păstreze pentru Sine nici un secret. Dumnezeu a voit să ştim tot Adevărul, pentru ca acest Adevăr să ne facă liberi. Oftez la auzirea unui aşa cuvânt: „Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar adevărul vă va face liberi…!” (Ioan 8, 32). Oftez pentru că văd, atât cât îmi este îngăduit, bunătatea fără de margini a unui Dumnezeu care nu vrea să Se ascundă de noi şi nici nu poate a se lipsi de om – nu pentru pricina vreunei părute nedeplinătăţi, ci din multa Sa dragoste cu care ne-a iubit desăvârşit. N-am crezut niciodată că ar fi fost vreo vreme când noi să fi rămas cu adevărat singuri, fără Dumnezeu… Şi de-am fi rămas, nu după voia Lui, ci din rosturile propriei noastre nesocotinţe, Însuşi ar fi dorit să adune în Sine suspinul acestei cumplite părăsiri, ca să strige chiar El în locul nostru: Eli, Eli, lama sabahtani ?! / Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?! (Matei 27, 46).

Eli, Eli, lama sabahtani?! Ce cântec de jale?! Câtă cutremurare să fi avut atunci Dumnezeu în Sine văzând deplin pieirea neamului omenesc întru deşertăciune?! Eli, Eli, lama sabahtani?! „Dumnezeul Meu!”, zice Dumnezeul Om întru sfărâmarea peceţilor firii omeneşti, ca pe om să-l scoată din zdrobirea păcatului la slava de negrăit a Dumnezeirii!
„Dumnezeul meu!”, bâigui şi eu sub povara greşelilor… Scoate-mă de la vrăjmaşii păcatelor mele şi mă primeşte întru rosturile cele zidite de Tine pentru biata făptură rătăcită ce sunt, şi nu ne pierde pe nici unul dintre noi, cei păcătoşi!
Eli, Eli, lama sabahtani?! – ar vrea să strige întreaga zidire ascunsă în adâncurile lucrării mâinilor lui Dumnezeu şi până sus la tronul slavei de necuprins. Eli, Eli, lama sabahtani !
Ce jale să fi avut Hristos Mântuitorul nostru în inimă când a rostit aceste cuvinte?! Câtă durere şi ce zbucium?! Şi câtă cuprindere de har şi bunătate ca să mai aibă suflare să zică: „Părinte, iartă-le lor…” (Luca 23, 34) ?!
O, de-am putea zice şi noi totdeauna întru întâmpinarea necazului pricinuit de cei ce ne greşesc: „Părinte, iartă-le lor…”! Un cuvânt ca acesta, care schimbă sensurile vieţii şi ale morţii!
Câţi dintre noi nu am simţit depărtarea, părăsirea de Dumnezeu?! În toată vremea alergăm hăituiţi de griji, răvăşiţi de neputinţe, pe căile întortocheate ale speranţelor deşarte, nesocotind sensul deplin al semnelor care ne scot din valea acestei plângeri. Aceste indicii nu sunt altele decât cuvintele şi lucrările Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre acestea ne tâlcuiesc dintru început apostolii, proorocii, mucenicii, Părinţii cei din veac ai Bisericii.
Am nădejdea că nici noi, cei de azi, nu vrem a pierde cu totul şirul acestor semne, ci învăţăm lămurit să păşim pe calea încredinţărilor predanisite nouă, pe drumul crucii noastre celei de toate zilele, cu care ne-am îmbrăcat prin Sf. Botez.
„Veţi cunoaşte Adevărul, iar adevărul vă va face liberi…!”. Ce adevăr voieşte Hristos să ştim?! Poate fi adevăr mai profund decât acela care vesteşte despre Fiinţa lui Dumnezeu, despre iconomia lucrării Sale prin Hristos, potrivit voii Tatălui în Duhul Sfânt?! Poate fi adevăr mai profund decât minunea existenţei Sale în trei ipostasuri?! Nicidecum! Adevărul despre existenţa lui Dumnezeu este adevărul deplin! Măsura acestui ade­văr însă, nu este una care se citeşte cu buzele, ci una care se trăieşte cu toţi porii existenţei tale. La acest adevăr se participă, nu se priveşte. Adevărul despre care Dumnezeu doreşte a ne învăţa nu este unul care vine din învăţare, ci dintr-o descoperire a Sa în propriul nostru destin. Adevărul acesta este însuşi destinul (rostul) nostru creştin: acela de a merge cu Hristos în suferinţă şi oste­neli, din moarte spre Înviere.
Dumnezeu nu Se ascunde de noi tocmai din pricina ară­tării înţelepciunii Sale, căci zice lui Iov oarecând: “Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?” (Iov 32, 2). Asemenea şi Hristos spune: „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina” (Luca 11, 33).
Vremea noastră cea de acum se cuvine a fi una de pocăinţă şi de zdrobire a inimii, una de nădejde şi întărire în adevăr, una de cutremurare şi de lucrare. Tot ceea ce vom dori a înţelege pe calea acestei descoperiri vom găsi în viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru, dacă vom zăbovi cu răbdare, şi cu rugăciune sub călăuzirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
În ultima Sa durere, Hristos nu uită de noi pentru a se gândi la Sine, ci ne dă prin grai mărturia unui semn din Scripturi despre Sine, ca noi să pricepem întreaga Sa lucrare plinită pentru noi. El strigă, precum psalmistul odinioară: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalmul 21, 1).
Dacă vom stărui asupra fiecărui moment din viaţa Domnului, vom înţelege că toate cele rostite de El, şi toa­te cele trăite, sunt parte din aceeaşi mare taină a Vieţii care ne implică şi pe noi, mai curând pe noi. Ne vom vedea rând pe rând şi leproşi nemulţumitori, şi orbi, şi şchiopi, şi slăbănogiţi, şi vom rămâne poate şi noi asemenea femeii păcătoase în aceeaşi ruşine şi frică de moarte, ca unii ce am fi prinşi în adulter, urmând a fi ucişi cu pietre. Vom călători mai apoi prin colbul Ţării Sfinte presărând cu lacrimi cărările pe unde au străbătut paşii Domnului, înţelegându-ne condiţia de pelerini spre propria moarte. Vom zăbovi pe malul lacului Ghenizaret, ori la scăldătoarea Siloam, ori la Betezda, aşteptând Omul! Vom sta zgribuliţi în răcoarea serii pândind la adăpostul măslinilor clipa binecuvântată a şoaptei ce ne îndeamnă: „Privegheaţi!”. Vom merge cu Hristos la spălatul picioarelor şi la Cină, la moarte şi la Înviere şi vom crede cu adevărat că El este Domnul, zicând în cutremurarea inimii, ca şi Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Şi nu vom mai fi necredincioşi, ci credincioşi!
Dacă Mântuitorul ar veni astăzi la noi, oare pe câţi ne-ar mai răbda într-ale noastre şi pe câţi „pui de năpârci” ar mai cruţa fără a spune: „Ce-mi foloseşte mulţimea tămâierilor voastre? M‑am săturat de făţărnicia şi lăcomia voastră! Ajunge! Încetaţi odată!”. Şi ­atunci, nedumeriţi, am spune: „Doam­ne, ce ai cu noi de ai venit înainte de vreme! De ce Te judeci cu noi ?!”.
Răspunsul ar fi, desigur, unul care nu ne-ar conveni cu nici un chip. Ne va spune Hristos că nu ne deosebim cu nimic de cei de dinaintea venirii Sale. Ne va spune că s-a răstignit în zadar, că suntem în aceeaşi măsură de păcătoşi şi de rău credincioşi, că deşi umplem bisericile în zile de sărbători, nu petrecem în curăţie şi în bunăcuviinţă, ci ne găsim într-aceste zile prilej de îmbuibare şi de păcătuire. Ne va spune că deşi stăm ore în şir să ne închinăm la sfintele moaşte, nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii, pentru că suntem în stare să ne ucidem între noi pentru un petic de pământ. Ne va spune că ne răzbunăm, că suntem lacomi, hulitori, petrecăreţi, beţivi, desfrânaţi, nemulţumitori, închinători la pofte deşarte, lacomi de arginţi, trufaşi, plini de duhul uneltirilor, mincinoşi, vicleni, prefăcuţi, ucigaşi de prunci şi câte şi mai câte…
Un frate dintre noi, preot, m-a liniştit însă în privinţa tu­turor acestor osânde: pot să stau fără grijă! Mi-a spus că de fapt toată această îngrijorare n-ar fi decât o simplă frustrare de-a mea… Citind rândurile sale adresate mie, am început chiar să cred că trăiesc această „paradigmă a frustrării”! În schimb, fratele mă îndeamnă să zâmbesc frumos şi să trec mai departe…
Frate, nu pot să mă împac cu o astfel de minciună. Altfel cum am să mai înţeleg libertatea mea interioară fără adevăr. Amintiţi-vă: „Adevărul vă va face liberi”! Ei bine, n-am să zâmbesc când trebuie să jelesc, pentru mine şi pentru Biserica răstignită care strigă după Dumnezeu, ca şi Hristos odinioară: „Eli, Eli, lama sabahtani?!”. N-am să fac aceasta nu din încrâncenare, ci pentru motivul suficient că într-un asemenea caz chiar nu pot. Îmi e limpede că trăim un creştinism formal, apatic, lipsit de entuziasm şi de frământări lăuntrice. Aceasta nu poate fi nicicum motiv de liniştire.
Să stăm bine… dar şi cu frică! Domnul să ne întărească întru aşteptarea învierii morţilor şi a vieţii celei de peste veac. Amin!