LOADING

Type to search

Ultimele cuvinte ale Părintelui Calciu

Ultimele cuvinte ale Părintelui Calciu

Share

Părintele Gheorghe Calciu, strămutat la cele veşnice spre sfârşitul anului trecut (21 noiembrie), rămâne, pe lângă înaltele sale daruri duhovniceşti, cea mai reprezentativă figură a luptei şi rezistenţei anticomuniste din sânul Bisericii Ortodoxe Române. Moartea sa a survenit cu puţin înainte ca preşedintele Traian Băsescu să pronunţe solemn în Parlametul României, după 17 ani de subterfugii şi tergiversări, condamnarea oficială a comunismului ca regim criminal. Ar fi fost de aşteptat ca, în acest context, plecarea dintre noi a Părintelui Calciu să atragă în mai mare măsură atenţia oficialităţilor statului, şi mai cu seamă a Palatului Cotroceni. Iată însă că în funeraliile sale nu s-a implicat nici o instituţie şi nici o personalitate oficială laică. Nici la Radu-Vodă, în inima Bucureştiului, şi nici la Petru-Vodă, unde a fost înmormântat, n-a putut fi remarcată vreo prezenţă politică sau culturală de rang înalt. Cam la fel se întâmplase şi în urmă cu o jumătate de an, la moartea legendarului Ion Gavrilă Ogoranu. Ceea ce ridică un serios semn de întrebare asupra onestităţii, sincerităţii şi lucidităţii celor care se împăunează astăzi la noi cu o întreagă retorică anticomunistă. S-au tras în anii din urmă salve de tun la funeraliile unor foşti nomenklaturişti, dar nici una dintre marile figuri ale luptei şi rezistenţei anticomuniste n-a beneficiat de o cinstire pe măsură din partea “aleşilor” naţiunii, nici a intelectualilor “formatori de opinie”…
În răspărul acestei nepăsări strigătoare la cer (compensate doar de implicarea la nivel înalt a lumii clericale), Editura Christiana cinsteşte printr-un frumos volum omagial (însoţit şi de un bogat material fotografic) memoria încă atît de vie a celui care a fost deţinutul politic, profesorul şi preotul Gheorghe Calciu, model jertfelnic de dăruire ortodoxă şi naţională, neîntrecut iubitor, educator şi mobilizator al tinerimii creştine de ieri şi de azi, prea mare şi prea viu ca să poată fi cuprins cu adevărat chiar şi de tot mai încăpătoarea “uitare românească”.