Iată unul dintre pro­verbele cele mai răs­pândite la noi şi care se pare că este chiar o creaţie românească. Românul îl invocă ori de câte ori vrea să-şi motiveze un compromis sau o abatere de ordin moral. Marile principii morale devin astfel relative, dependente de împrejurări şi de capricii, negociabile şi până la urmă scuzabile. În virtutea acestei false înţelepciuni, orice compromis, orice colaboraţionism, orice trădare, fie la nivel in­dividual, fie la nivel co­lectiv, poate ridica pretenţii de îndreptăţire. Mentalitatea conformată de această vorbă proastă a contribuit mult la neîmplinirile şi dezertările noas­tre istorice, culminând în vremea comunismului, când sufletul românesc s-a pervertit până la ne­recunoaştere.
În răspărul acestei vorbe proaste, creş­ti­nis­mul ne învaţă că “nu poţi sluji la doi domni deodată: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona”, că n-ai nici un folos dacă “dobândeşti toate bunurile lumii, dar îţi pierzi su­fletul tău”, că satana sau diavolul, cum o arată chiar numele său (evr. satan, “adversarul”; gr. diabolos, “cel care dezbină”), este ne-fratele (“Nefârtatul”) prin excelenţă, duşmanul oricărei înfrăţiri, “dintru început mincinos şi tată al minciunii”.
Prin urmare, nu există bine adevărat pe care să-l dobândeşti pe calea răului sau în complicitate cu el, decât cu preţul morţii sufleteşti, al pierderii mântuirii, al trădării lui Hristos în numele lui Antihrist. Ce “înţelepciune” vezi într-aceasta, frate dreptcredincios? Iar tu, puţin credinciosule, chiar crezi că poţi fi… mai “al dracului” decât dracul?!

Ce amăgire nebună să crezi că te poţi face frate cu ne-fratele însuşi, sau că-l poţi păcăli pe meşterul tuturor păcălelilor! Cu dracul nu vei trece niciodată vreo ­punte, ci vei avea cel mult iluzia că ai trecut-o…