LOADING

Type to search

Apostolul şi ­Evanghelistul Ioan

Apostolul şi ­Evanghelistul Ioan

Share

Sfântul Ioan Evanghelistul, „ucenicul cel iubit al Domnului”, cel mai tânăr dintre cei 12 apostoli, numit şi „Teologul” sau „Bogoslovul”, era frate cu Sfântul Apostol Iacov şi fiul lui Zevedei şi al Salomeei mironosiţa. Se ocupa cu pescuitul pe lacul Tiberiadei şi, înainte de a fi chemat la apostolat, fusese, alături de Andrei şi Petru, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul.
Îl regăsim apoi întotdeauna în preajma Mântuitorului, fie la nunta din Cana Galileii, fie martor al Schimbării la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor, fie la Cina cea de Taină, când şi-a rezemat capul pe pieptul Mântuitorului sau în grădina Ghetsimani. A rămas alături de Mântuitorul şi lângă cruce, „pătimind cu inima împreună cu Dânsul şi tânguindu-se cu Preacurata şi Preanevinovata lui Maică”, pe care, la îndemnul Domnului, a luat-o în grija sa până la sfârşitul vieţii ei pământeşti. A mers apoi să vadă mormântul gol al Domnului, a asistat la Înălţarea Lui, iar după alegerea lui Matia şi Pogorârea Duhului Sfânt, l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru în Iudeea, Galileea şi Samaria, făcând împreună multe şi mari minuni.
La Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Ioan a purtat înaintea patului Preacuratei stâlparea de lemn de finic care „strălucea ca o lumină”, adusă din rai de Arhanghelul Gavriil spre a-i vesti Preafintei Născătoare de Dumnezeu cu 3 zile înainte mutarea de pe pământ la cer. A participat la Sinodul Apostolic de la Ierusalim şi a petrecut apoi în marea cetate a Efesului din Asia Mică.
Acolo a prăbuşit cu rugăciunea vestitul templu al zeiţei Artemisa, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, însă fără să fi fost cineva rănit. Tot atunci Sfântul Ioan a alungat şi diavolul care sălăşluia în capişte, întorcând, după tradiţie, de la mincinoasa închinare la idoli patru sute de mii de bărbaţi şi femei, locuitori ai marii cetăţi a Efesului.
În vremea prigoanei împăratului Domiţian a fost prins şi trimis la Roma. Acolo a fost bătut, apoi i s-a dat să bea o cupă de venin şi a fost aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, rămânând cu totul nevătămat.
Înfricoşat probabil de aceste minuni, împăratul a renunţat să îl mai chinuiască şi l-a trimis în exil în insula Patmos. ­Acolo a avut Sfântul Ioan revelaţia pe care a consemnat-o în cartea Apocalipsei. După moartea lui Domiţian s-a reîntors la Efes, continuând să facă semne şi minuni şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. În Efes sau poate tot în Patmos, Sfântul Ioan a scris frumoasa sa Evanghelie şi mai apoi cele 3 epistole cuprinse între scrierile Noului Testament.
Trecând de 100 de ani, a ieşit Sfântul Ioan din cetate cu şapte din ucenicii săi şi urcând pe un munte din apropiere, făcând rugăciune, le-a cerut să îi sape un mormânt în chipul crucii. După ce le-a dat ultimele sfaturi, şi-a luat rămas bun de la ei, sărutându-i pe toţi. Apoi s-a aşezat în mormânt spunând: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă!”. Şi l-au acoperit până la genunchi. Şi iarăşi luându-şi rămas bun, l‑au acoperit până la grumaji; şi, acoperindu-i faţa cu o pânză, aşa l-au sărutat, şi „plângând foarte tare, l-au acoperit cu totul”. Auzind creştinii din cetate, au venit în grabă, însă, săpând mormântul, nu au aflat nimic.
În fiecare an însă, din mormântul sfântului se arăta în ziua de 8 mai o pulbere fină, un praf alb, făcător de multe minuni şi vindecător de neputinţe şi de patimi, pe care creştinii din părţile acelea îl numeau mană.
După cotropirea Efesului de necre­din­cioşi şi risipirea creştinilor de acolo, deşi locul mormântului e bine cunoscut, se pare că minunea aceasta a încetat. Biserica însă face în continuare prăznuirea sfântului şi în ziua de 8 mai, spre pomenirea veşnică a acestei minuni.

Previous Article
Next Article