LOADING

Type to search

CONCURS: „Bucura-se-vor oasele cele smerite” Povestea unei lămuriri

CONCURS: „Bucura-se-vor oasele cele smerite” Povestea unei lămuriri

Share

Dacă citeşti undeva “bucura-se-vor oasele cele smerite” şi într-altă parte “bucura-se-vor oasele cele zdrobite”, te vei întreba desigur care-i varianta corectă. Sunt numai “chichiţe” care nu merită atenţie, sau sunt cuvinte importante, care pot naşte oricând controverse? Între zdrobit şi smerit poate exista o relaţie de sinonimie perfectă sau traducerile (care nu mai sunt deloc controlate de conştiinţa critică a cititorului) pot dezvolta variaţii nesfârşite în jurul sensului de bază? Sincer să fiu, nici eu nu mă pricep foarte bine la astfel de lucruri, însă verific şi sunt sigur că o explicaţie tot voi găsi. Alţii or fi ştiind mai bine decât mine, îmi şoptesc, şi-mi pun pun agenda într-o sacoşică, plecând spre biblioteca judeţeană. Pe fişele de la sala de lectură pun Psaltirile diaconului Coresi (1570, 1577), Psaltirea lui Şerban Coresi (1589), Biblia de la Bucureşti (1688) şi Biblia de la Blaj (1795). Deschid Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi 1589, Editura Academiei RSR, 1976, şi la pag. 222 găsesc: “Auzului mieu dai bucurie şi veselie/ bucură-se oasele cele plecate”. Mă uit curios şi la pagina 223 şi citesc: “inemă frântă şi plecată Dumnezeu nu chinuiaşte”. Aflu rapid că acesta este textul de bază, adică Psaltirea slavo-română, notat CP, şi că în celelalte texte, CP1(1570) şi CP2(1589) nu există modificări în privinţa cuvântului plecate. Deschid aproape din întâmplare la pag. 19 şi aflu de sărăcia lexicului primilor traducători. Pentru o argumentare eficientă, cea care a întocmit prefaţa citează binecunoscutul exemplu al lui I. A. Candrea, în care verbul a (se) pleca traduce din originalul ce a servit de bază Psaltirii Şcheiene nu mai puţin de 12 cuvinte slavone enumerate în continuare. Răsfoiesc la întâmplare şi dau peste o întrebare ciudată cu privire la originalul pe care l-a folosit Coresi. Se presupune că diaconul a tradus din elină, pe care o cunoştea mai bine decât cunoştea limba slavă. Citesc că el însuşi afirmă în Psaltirea din 1577 că a tradus din sârbeşte. Mi se pare ciudat. Explicaţia este că prin asta conferea o mai mare credibilitate din punct de vedere canonic. Închid şi pun cartea deoparte. Mă uit la Biblia de la Blaj, care mi se pare impresionantă. E o ediţie jubiliară: Roma, 2001. Acum descopăr că este o Biblie a uniţilor şi că a fost tradusă de Samuil Micu. De asemenea, este menţionat că s-a tradus după Septuaginta. Deschid la pagina 999 şi citesc în şoaptă, să-mi aud cuvintele: “bucura-se-vor oasele ceale smerite”. La 998 este textul în chirilică, unde cu puţină trudă dau de cuvântul smerite, care pare să semene cu primul dintre cele 12 cuvinte slavone enumerate de I. A. Candrea cu privire la verbul a(se) pleca. Mă ridic şi mă duc să predau cărţile, cu gând să şi xeroxez câteva pagini, dar nu e nimeni la ghişeu. Mă-nvârt câteva clipe nedumerit, apoi mă uit la rafturile lipite de perete, poate oi da din întâmplare de un dicţionar etimologic, să caut cuvintele smerit şi zdrobit. Nu găsesc decât o Biblie a Institutului Biblic: ediţie jubiliară din 2001 (Anania). Până să vină doamna bibliotecară, reuşesc să citesc în picioare multe lucruri interesante în prefaţa cărţii. Aflu că în 538 î. Hr. în Palestina nu se mai vorbea ebraica, ci dialectul aramaic (în care a vorbit şi Hristos), că în a doua jumătate a secolului 3 î. Hr., la cererea evreilor din Alexandria Egiptului, s-au adus 72 de învăţaţi evrei din Palestina (câte 6 din fiecare trib) pentru a traduce în greacă Biblia, pe care evreii simpli n-o mai înţelegeau. Fiecare a tradus separat şi la sfârşit s-a constatat că traducerile erau identice. Septuaginta a devenit astfel textus receptus (text primit ca revelat) al Răsăritului creştin. Descopăr apoi că Vulgata este traducerea latină a Bibliei, făcută de către Fer. Ieronim în sec. 4 d. Hr., care a devenit textus receptus al Bisericii Catolice în 1592, în timpul papei Clement al VIII-lea. În sfârşit, aflu că masoreţii sunt acei în­văţaţi care au inventat sem­nele vocalice şi le-au integrat în alfabetul ebraic, care era alcătuit numai din consoane. Până în sec. 8 d. Hr., când masoreţii încep traducerea Bibliei, vocalele erau adăugate de cititorii iniţiaţi. Astfel, acest grup de învăţaţi traduce Biblia (VT) în secolele VIII-X d. Hr. şi Textul Masoretic, tradus de către Ben Aşer şi Ben Neftali în anul 900 d. Hr., devine textus receptus pentru creştinătatea protestantă. Doamna bibliotecară apare în momentul în care eram gata să citesc despre diferitele traduceri ale Bibliei în limba română şi, parcă ghicindu-mi gândul, îmi spune că xeroxul nu funcţionează. Predau cărţile şi pe o fişă trec cota cărţii în care am găsit lucruri atât de interesante.
Mă duc înapoi la numărul 18 şi scriu aşa: Biblia de la Bucureşti (1688), Biblia de la Blaj (1795), Biblia de la Buzău (1854-1856), Biblia lui Andrei Şaguna (1856-1858), Biblia (1914). Toate sunt traduceri după Septuaginta. Biblia din 1936 este tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu, după Textul Masoretic, având scopul de a trezi în creştinii ortodocşi conştiinţa critică şi de a indica erorile practicate de protestanţi. Traducerile ulterioare (timp de aproape 7 decenii), descopăr cu uimire, sunt mai mult sau mai puţin reeditări ale Bibliei din 1936. Explicaţia constă, poate, şi în faptul că nimeni nu şi-a mai amintit sau n-a mai vrut să-şi amintească de motivul pentru care a apărut această traducere. De aceea, părintele D. Stăniloae şi părintele D. Fecioru, în diferitele traduceri din Sfinţii Părinţi, citează din Biblia apărută în 1914.
Biblia din 2001, tradusă din Septuaginta, indică în subsolul paginii diferenţele pe care Textul Masoretic le presupune faţă de textul tradus din greacă. Deschid la pagina 672 şi citesc: “oasele cele smerite”, apoi “inima zdrobită şi înfrântă”. În subsol găsesc explicaţia pe care o dă Nichita Stithatul, pentru care zdrobit este sinonim cu înfrânt, iar smerenia vine din zdrobirea inimii. Deja ştiu că varianta corectă este “oasele cele smerite”.
Înainte de a pleca, extrag din raft volumul 5 al Dicţionarului universal al limbii române al lui Lazăr Şăineanu (Mydo Center, 1996), care-mi confirmă sensurile cuvintelor smerit (=umil, supus – pag.138) şi zdrobit (=frânt – pag. 539).

Previous Article
Next Article