LOADING

Type to search

Părintele arhimandrit Efrem,stareţul Marii Mânăstiri Vatoped din Sfântul Munte Athos

Părintele arhimandrit Efrem,stareţul Marii Mânăstiri Vatoped din Sfântul Munte Athos

Share

Luni, 28 mai, Părintele Arhimandrit Efrem va sosi din nou în România pentru o vizită de 10 zile. Însoţit de câţiva părinţi din obştea mânăstirii şi de un grup de muzică psaltică din Grecia, părintele stareţ va poposi în principal în Bucureşti, Craiova şi Alba Iulia. Cu câtva timp în urmă, l-am rugat să ne răspundă la câteva întrebări şi ­folosim acest prilej ­pentru a publica
interviul realizat.

Prea Cuvioase Părinte Stareţ, întreaga lume ortodoxă are mare evlavie şi respect pentru Muntele Athos. Cum este Sfântul Munte astăzi?
În urma cu mai mulţi ani, în 1963, când s-au prăznuit cei 1000 de ani de atestare do­cumentară a Sfântului Munte, a venit aici şi Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului. În Sfântul Munte nu mai rămăseseră atunci decât câţiva bătrâni monahi. Văzând lipsa de atunci a tinerilor, Patriarhul a spus: „Venim să prăznuim 1000 de ani ai Athosu­lui, dar şi îngroparea lui”. O latură bună a Sfân­tului Munte de astăzi este că foarte mulţi tineri au venit spre a deveni monahi aici.
Deoarece firea omului a slăbit foarte mult, în zilele noastre nu mai avem puterea de a face asceza pe care o făceau vechii părinţi. Avem însă aici o tradiţie vie, care nu s-a stins niciodată de la începuturile sale şi care ajută foarte mult pe cei ce vin să îmbra­ce haina monahală, ce doresc să intre în viaţa duhovnicească şi să facă ascultare. Ascultarea şi supunerea cerute în via­ţa duhovnicească înlocuiesc acum asceza fizică pe care o făceau vechii părinţi.
Sfântul Munte este locul în care se gă­sesc cele mai bune condiţii pentru o via­ţă duhovnicească corectă. Un alt lucru îm­bucurător este că Sfântul Munte naşte şi as­­tăzi oameni sfinţi, cum ar fi părintele Por­firie Cavsocalivitul, părintele Paisie, pă­rintele Efrem de la Katunakia, părintele Iosif Isi­­has­tul, părintele Haralambie Dionisiatul, părintele Heruvim şi atâţia alţi părinţi duhovniceşti contemporani. Aşadar, cel mai important este că Sfântul Munte, sub aco­perământul ocrotitor al Maicii Domnului, dăruieşte şi astăzi Bisericii sfinţi.
Sfântul Munte este brăzdat acum de drumuri de maşină în locul potecilor de altădată şi, deşi în biserică slujbele se fac numai la lumina candelelor şi lumânărilor, electricitatea, telefonul şi calculatorul au intrat şi ele în viaţa monahilor. Cum afectează turismul şi modernismul viaţa Sfântului Munte de astăzi?
Ne gândim şi noi serios la acest mod de viaţă, cu toate mijloacele moderne de care aţi amintit, şi este adevărat că acesta influenţează negativ viaţa duhovnicească. Noi le folo­sim, însă cu măsură. Sunt unii care sunt mai severi în această privinţă şi care spun că aceste mijloace moderne care au pătruns astăzi în Sfântul Munte influenţează negativ şi foarte puternic viaţa din Sfântul Munte, însă părerea mea este că ele nu sunt o piedică, fiindcă un monah serios nu îşi lipeşte inima de aceste lucruri, ci îşi vede de viaţa duhovnicească.
Unii dintre părinţii din Vatoped sunt români. De ce cre­deţi că au ales Mânăstirea Vatoped ?
Nu pot să vă spun exact de ce au ales ei această mânăstire, însă pot să vă spun că Mânăstirea Vatoped a fost întotdeauna des­chisă către români. De mânăstirea noas­tră aparţin şi alte 3 chilii care sunt româneşti. Poa­te şi acesta este un motiv pentru care atâţia pelerini români vin la Vatoped şi unii au şi rămas în obştea noastră sau a acestor chilii, mai ales că l-am avut pe părintele Dionisie de la Colciu [este vorba de părintele român Dionisie Ignat, vieţuitor la Chilia Sf. Gheorghe – Colciu, care a venit în Sfântul Munte în anul 1926, la vârsta de 17 ani, şi a trecut la cele veşnice în 2004], care era cunoscut ca un om virtuos şi îi indruma pe cei pe care îi vedea că au chemare spre monahism, fie spre chiliile româneşti, fie spre Vatoped.
L-aţi cunoscut îndeaproape pe părintele Dionisie de la Chilia Colciu. Vă rugăm să ne împărtăşiţi câteva amintiri despre dânsul.
Pe părintele Dionisie l-am cunoscut în 1987, când mica noastră obşte a venit la Va­to­ped. Când l-am văzut prima oară m-a impresionat purtarea lui du­hovnicească şi am întrebat pe alţi părinţi: „De unde este părintele acesta?”. Mi s-a răspuns ca este vestitul părinte Dionisie Duhovnicul. Eu auzisem despre dânsul, dar nu îl văzusem până atunci. I-am sărutat mâna şi am luat binecuvantarea părintelui, iar sfinţia sa, când m-a văzut, m-a primit cu multă căldură şi bucurie, ca şi cum ne cunoşteam de mulţi ani.
L-am iubit pe acest om, cu atât mai mult cu cât el avea strânse legături duhovniceşti cu părintele Iosif al nostru, care la rândul lui îl preţuia foarte mult şi care l-a şi avut duhov­nic după plecarea la Domnul a părintelui Efrem Katunakiotul. De atunci a început acestă legătură strânsă între părintele Dionisie şi obştea noastră. Când eu am ajuns egumen al mânăstirii, i-am cunoscut marea lui personalitate duhovnicească, marea lui acrivie a conştiinţei. Am văzut în dânsul un monah aghiorit în toată puterea cuvântului. Era cu adevărat un părinte luminat şi smerit, nu în faptele exterioare, ci smerit în interiorul lui, şi tot timpul vorbea despre ascultare şi despre smerenie.
Îmi amintesc cum îmi spunea în mod caracteristic că noi pe părinţii noştri duhov­niceşti îi vedem ca şi cum ar fi dumnezei pe pământ: „A zis ceva gheronda? Pentru noi înseamnă că aşa a spus Dumnezeu. Acum monahii cei noi nu mai sunt cum eram noi înainte. Le spui să facă ceva şi tot timpul trebuie să le explici de ce le-ai cerut să facă acel lucru, să le dai explicaţii ca să înţeleagă”. Şi îmi spunea acestea ca să îmi atragă atenţia şi să sublinieze că s-a pierdut simplitatea vechilor monahi. Şi aşa cum îmi spunea el însuşi, această simplitate în viaţa duhovnicească adu­ce harul lui Dumnezeu. Iar când vorbim de simplitate, nu înţelegem cum înţeleg mulţi din zilele noastre prostie, ci prin simplitate înţelegem faptul de a nu avea gânduri rele şi ascunse şi a primi totul cu sinceritate. Şi această simplitate este cea care aduce smerenia la monah şi tot ea aduce şi harul lui Dumnezeu, pe care fiecare monah şi-l doreşte. De aceea, în mod repetat, părintele Dionisie vorbea despre sme­renie. Şi ceilalţi părinţi ai mânăstirii îl aveau la evlavie pe părintele Dionisie, mai ales că vedeau anumite semne şi minuni la el. De exemplu, de câte ori mergeau să ia binecuvântare şi îi sărutau mâna, mâna lui avea acea bună miresmă.
Nu o să uit niciodată când, cu puţină vreme înainte de a pleca la Domnul, m-a chemat degrabă pentru a-mi mărturisi ceva. Auzind această cerere, am gândit că poate are să îmi spună ceva înainte de a muri şi m-am grăbit să nu îl pierd. M-am dus deci degrabă la chilie, am mers în bisericuţa Sfântului Gheorghe şi am aşteptat să aud acel lucru care era atât de urgent. Şi ce credeţi că îmi spune? „Gheronda, deoarece sunt orb de mul­tă vreme, pentru mine nu există nici zi, nici noapte, şi sunt orb pentru păcatele mele, însă câteodată tocmai pentru că nu pot să îmi dau seama dacă e zi sau noapte, mă ia aşa un duh de tristeţe şi această tristeţe nu ar trebui să o simt în inima mea, pentru că eu ar fi trebuit să primesc această suferinţă ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, care o să mă spele de toate păcatele mele”.
Aceasta era urgentă mărturisire pe care părintele vroia să o facă! V-am spus acest lucru tocmai ca să vă folosiţi văzând câtă acrivie avea şi cât de riguros era cu el însuşi, dar îndurător cu ceilalţi de lângă el.
Ce vă leagă pe sfinţia voastră de România?
Sfânta Mânăstire Vatoped este o mânăs­ti­re cu o istorie îndelungata şi care din tim­purile de demult a dezvoltat o activitate în Balcani. Istoria mânăstirii ne face şi pe noi să continuam tradiţia prin lucrarea duhovnicească în România, Cipru, Bulgaria, Rusia. Aceasta tradiţie a mânăstirii nu este un simplu eveniment, un simplu fapt de neluat în seamă, deoarece atâţia sfinţi au trecut prin această mânăstire şi au plecat în lucrarea lor duhovnicească fie în România, fie în Rusia sau în alte ţări. După cum am spus şi astăzi în cuvântul de la masă, când s-a citit despre stareţul Gheorghe de la Cernica, el şi-a luat tunderea în monahism aici la Vatoped şi hirotonia în diacon a luat-o tot aici, după care a revenit în România. Ne bucurăm că Biserica Română a hotărât trecerea stareţului Gheor­ghe în rândul sfinţilor. Canonizarea unui sfânt de către o Biserică naţională este un ma­re eveniment pentru Biserica Universală.
În România am mers pentru că aşa am simţit că ar fi voia lui Dumnezeu. Nu mă gân­disem niciodată că o să ajung în România, aşa cum nici pentru a ieşi din Grecia nu îmi făcusem vreodată planuri, pentru că atunci când am venit în Sfântul Munte doream să nu mă cunoască nimeni, să nu fiu ştiut de nimeni. La Nea Skiti, unde am stat la început, nu aveam vizitatori şi nu eram cunoscuţi, iar asta mă bucura. Din păcate sau din fericire, am venit la Mânăstirea Vatoped şi lucrurile au evoluat în aşa mod încât să ajung de destule ori în România. Vă mărtuirsesc că iubesc poporul român. Am fost la Bucureşti şi în alte oraşe, mai ales în Alba Iulia, şi am întâlnit destui oameni duhovniceşti. Am întâlnit părinţi stareţi şi maici stareţe şi oameni duhovniceşti, cu care continuăm să avem o bună relaţie şi împreună-lucrare. Am întâlnit mulţi ierarhi care m-au primit cu dragoste.
În România nu am mers ca să critic Biserica română, ci ca un simplu închinător şi pelerin la locurile duhovniceşti din România. Şi de asemenea am venit în România dorind să contribui şi eu pe cât îmi este cu putinţă, cu experienţa şi tradiţia Sfântului Munte, la renaşterea şi la revigorarea vieţii duhovniceşti din România, care a avut de suferit atâta de pe urma regimului comunist.

(Va urma)

Previous Article