LOADING

Type to search

Aterizaţi! Schitul Sfântul Fanurie

Share

Să fii întâmpinat de un egumen pe… aeroportul schitului, una ca asta nu cred să fi auzit! Greu de priceput, dar Schitul Sfântul Fanurie de la Siliştea-Gumeşti deţine în custodie, „cu acte în regulă”, aeroportul părăsit al unei foste unităţi militare. Situat la aproximativ 2 km de Mănăstirea Sfântul Pantelimon (vă aduceţi aminte de plânsul icoanelor), fără apă, fără curent electric, într-o cazarmă complet ruinată – iată certificatul de naştere al acestui schit din cea mai aridă zonă duhovnicească a ţării…

„Să trăiţi bine!”

Cu „tot” aeroportul, călu­gării, dacă îi priveşti mai cu luare aminte, aproape că umblă cu picioarele goale. Dorinţa lor de a se nevoi pe aceste locuri, lipsite de orice fel de urmă de viaţă monahală timp de aproape trei veacuri şi jumătate, este o adevărată mucenicie. Oamenii i-au privit la început de parcă ar fi fost picaţi din lună. Sectarii, tot mai numeroşi şi înverşunaţi, fără să aibă habar de osteneala călugărească, le mai strigă şi astăzi, în batjocură, când îi întâlnesc pe cale: „Să trăiţi bine, taică părinte!”. Părintele egumen Benedict s-a prefăcut ani de-a rândul că nu-i aude, că nu-i înţelege, zâmbindu-le plin de dragoste. Subiect de discuţie permanentă în poiana lui Iocan din Siliştea-Gumeşti, monahii de la schit sunt o enig­mă de nedezlegat: „Ce-o fi cu ei?” – se întreabă sătenii. Unii „ortodocşi” sunt de părere că aceştia „s‑ar putea să nu fie de religia noastră”, motivând că poartă bărbi „ce nu s-a mai văzut”.

„Mănăstire să fie!”

Când primii călugări stabiliţi la Siliştea-Gumeşti au mers la Ruşii de Vede pentru oarecare trebuinţe, în piaţa mare, un bătrân a întrebat pe unul dintre ei: „De unde sunteţi, taică părinte?” „De la Siliştea” – a primit răspunsul omul cu desagi în spate, gârbovit de ani. „De unde, de la Silişte?” – a continuat curios. „De la Complex, unde a fost armata” – i-au răspuns părinţii. Bătrânul şi-a scos ­atunci pălăria, şi-a făcut cruce şi cu ochii umeziţi de lacrimi a început să le povestească monahilor. Pe când se construiau cazărmile de pe imensul câmp pustiu dintre Balaci şi Siliştea-Gu­meşti, trecând pe acolo cu o căruţă, în tinereţea sa, a întrebat pe cei care lucrau de zor: „Ce zidiţi aici, măi oameni buni?”. „Mănăstire, mănăstire zidim!” – a răspuns batjocoritor unul dintre lucrători. Atunci, căruţaşul a întins mâna către ei, zicându-le: „Apăi, dacă ziceţi că mănăstire, mănăstire să fie!”. Părinţii s-au minunat de cuvântul bătrânului şi au început să capete întărire.

„Plecam, ne-au salvat mai apoi un tuci de fasole şi un delikat”

După anul 2000, din Mănăstirea Sfântul Pantelimon, câţiva monahi s-au retras „la linişte”, formând actualul schit Sfântul Fanurie. Încercările lor au fost destul de mari. Cărau apa de la mai mulţi km. Seara stăteau la lumânare. Nici un ajutor de nicăieri. Cu ce bani să înalţe un paraclis? Cu ce bani să ridice din ruină vreo cazarmă în care să se adăpostească peste noapte? Iernile le-au petrecut fără căldură. În două rânduri şi-au făcut bagajele ca să plece. La schit se săvârşeau Sfânta Liturghie, ceasurile, acatistul Sf. Fanurie şi Sf. Maslu ca şi astăzi. „Părinte Arsenie, dacă nici mâine, la Sf. Maslu, nu vine nimeni, ne pornim la drum! Pentru cine să slujim aici? Şi pentru ce să facem schitul, care cere atâta cheltuială? Mergem la o mănăstire întemeiată să ne nevoim, nici nu mai încape vorbă!” – a spus atunci cu amărăciune părintele egumen Benedict. A doua zi, aproape 20 de căruţe din satele din jur au venit la Sf. Maslu, „la aeroport”. Într-un tuci mare au pus la fiert toată fasolea pe care o mai aveau şi ultimul plic de „delikat”. Unul dintre părinţi a alergat într-un suflet după pâine, omenindu-i astfel pe toţi cei sosiţi. După-amiază, şi-au desfăcut smeriţi bagajele pregătite de drum, gândindu-se la oamenii din nevoi din această sărmană parte de ţară şi la ruinele pe care erau gata să le părăsească.

Gemenii

Într-o casă de copii din Maramureş, părintele Iuvenalie şi părintele Mina, vieţuitori astăzi la Schitul Sf. Fanurie, îmi povestesc că au băgat de seamă că sunt fraţi gemeni abia pe la 11 ani, în faţa oglinzii de la spălător. Nu erau în aceeaşi clasă, nu ştia unul de celălalt prea bine. Când au împlinit 20 de ani, după îndelungi căutări, şi-au aflat şi mama. Vecinii le-au povestit atunci că la naştere nu aveau nici măcar geamuri la casă, că mama lor era săracă şi bolnavă, după moartea tatălui. Era imposibil ca ei să crească acasă. Regăsind-o, i-au spus mamei: „Îţi mulţumim, mamă, că ne-ai adus, totuşi, pe lume”. Părintele Iuvenalie nu a ieşit de cinci ani din mănăstire. Îi vine greu să povestească cum a ajuns „tocmai de unde se agaţă harta”, aici, la Schitul Sf. Fanurie, în sud. Părintele Mina e fericit că Dumnezeu i-a îngăduit să fie monah. Cât de smeriţi sunt monahii de la schit, cât de aproape sunt ei de oamenii în nevoi, ne mărturiseşte o doamnă care vine des pentru ajutor la Sf Fanurie. Prima oară când a ajuns la schit, văzând pe un călugăr „ robotind” din greu, i s-a adresat cu „frate”. Peste jumătate de ceas, ducând pomelnicul la altar, şi-a plecat capul pentru binecuvântare, vădit încurcată, în faţa aceluiaşi, liturghisitor de această dată,

Mântuind, mântuiţi-vă!

Sunt oameni care au venit la schit în cărucior. Peste o vre­me, după mai multe slujbe, s-au reîntors să-i mulţumească Sf. Fanurie pe picioarele lor. Sunt credincioşi, săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în Hristos, ce vin de departe… O persoană din Bucureşti a lă­sat aici o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Fanurie, moş­tenire de familie, adusă de străbunici din Grecia. De curând, s-a reuşit, printr-o mi­nune, ridicarea unui paraclis. Lucrările la schit, deşi au trecut mai mulţi ani de la întemeierea lui, sunt totuşi la început. Părintele egumen Benedict îi ştie pe de rost pe toţi binefăcătorii acestui loc. Nu uită nici măcar pe cei care au dăruit fie şi un cap de aţă. Vă mărturisesc că nu a îndrăznit să mă roage ceva din smerenie. Vă mai mărturisesc însă că nu am întâlnit până acum vreun alt loc din ţară cu atât de mari nevoi duhovniceşti ca acesta. Mi-aş dori ca cititorii noştri să nu lase părinţii să fugă de la schit. Zeci de sate din jurul lui, în acest sud pârjolit de secte şi de necredinţă, nu mai ştiu de sute de ani cum arată o mănăstire. Credeţi-mă.

1 Comment

  1. cinteza aneta 22 septembrie 2014

    Sunt credincioasa Aneta din Sibiu. Ma bucur ca avem si noi in Romania un schit cu hramul Sf. Fanurie.
    Va rugam sa ne scrieti o adresa …..