LOADING

Type to search

Muream o dată cu mama mea…

Muream o dată cu mama mea…

Share

Sunt trecut de prima tinereţe, am studii superioare şi sunt necăsătorit. Am avut parte de o viaţă agitată, cu multe suişuri, dar şi cu coborâşuri abrupte. Toate încercările pe care mi‑a fost dat să le trăiesc, bune sau rele, s-au datorat modului meu de a fi şi nu pot reproşa nimănui că a avut o influenţă asupra destinului meu. Sunt ultimul vlăstar din familia mea şi între mine şi mama a existat o legătură foar­te puternică, ceea ce ar putea poate să explice evenimentele cu totul de neînţeles pentru mine prin care am trecut în toamna lui 2006, mai precis în zilele de 16-17 noiembrie.

Fiind în concediul legal, în ziua de 16, pe la ora 14.00, am mers la întreprinderea la care lucram, ca să-mi ridic nişte drepturi băneşti. De acolo am plecat imediat spre casă, întrucât mă simţeam foarte obosit. M-am culcat ca să mă odihnesc, dar, în loc să adorm, mi-am pierdut conştienţa şi am intrat într-un fel de comă profundă: nu am mai avut nici o legătură cu exteriorul, toate simţurile au încetat să mai existe. Am stat în această stare până în ziua de 17, pe la ora 15.00, când m-am trezit într-o cameră de spital, legat într-un pat. Nişte oameni necunoscuţi se învârteau în jurul meu şi făceau nişte semne pe care nu le înţelegeam. Neştiind unde sunt, am intrat în panică.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Eu locuiesc singur într-o garsonieră de bloc şi, înainte de a mă culca, închisesem uşa de la intrare. Colegii mei de la serviciu, ştiind că eram acasă, au sunat de mai multe ori şi, pentru că nu le răspundeam, în ziua de 17, pe la ora 11, au spart uşa şi m-au găsit aproape mort. Au chemat imediat o salvare şi m-au dus la Spitalul Judeţean, unde nu mi s-a dat nici un ajutor şi nici măcar n-am fost consultat. După declaraţia colegilor mei, cadrele medicale m-au pus din nou în maşina salvării şi au spus şoferului să mă ducă acasă. La insistenţele colegilor mei, am fost dus la un alt spital, unde mai fusesem internat, dar nici acolo nu am fost primit. În această situaţie disperată, colegii mei i-au cerut şoferului să meargă la Poliţie, pentru a cere ajutor de acolo. Atunci şoferul a luat hotărârea să mă ducă la Spitalul de Boli Nervoase, care era în apropiere de locul unde ne aflam. Acolo m-au primit, m-au aşezat în pat, m-au legat fedeleş, dar tot nu mi-au acordat nici un ajutor, pentru motivul că nu aveam asupra mea nici un act de identitate. Colegii s-au întors în garsoniera mea, să-mi aducă actele, iar în acest răstimp eu mi-am revenit, după cum am arătat mai sus. După un timp oarecare, a intrat în salon o doctoriţă, însoţită de cei doi colegi ai mei. Doctoriţa a deschis buletinul meu de identitate şi mi-a pus unele întrebări. Eu, fiind de-acum lucid, i-am răspuns corect la toate, astfel că am fost eliberat şi trimis acasă, tot fără să fiu consultat.
Acolo mi-am amintit ce s-a întâmplat cu mine: în momentul în care m-au părăsit simţurile văzului şi auzului în exterior, acestea s-au mutat în interiorul corpului meu, astfel că mi-am văzut toate organele interne cum funcţionau, dar atenţia mea era îndreptată asupra funcţionării inimii şi a jumătăţii inferioare a corpului. De ce? Pentru că sângele pompat de inimă nu putea pătrunde până la extremitatea picioarelor, care se înnegreau şi respingeau sângele înapoi spre inimă. Această întunecime avansa încet în sus şi inima lucra din ce în ce mai greu. Eu auzeam bătăile inimii, care erau din ce în ce mai puternice pe măsură ce acel întuneric se apropia de ombilic. În acelaşi timp de intensifica şi mirosul: miroseam din ce în ce mai puternic a mort, dar nu cu mirosul specific obişnuit, ci cu unul mult mai puternic; simţeam că moartea este în mine! Inima ducea în continuare o luptă extraordinară pentru a învinge acel întuneric mortal, dar nu prea mai reuşea; eram conştient că dintr-un moment în altul va ceda, dar nu a cedat! În această situaţie mi-am revenit; corpul meu era rece şi inert; eram aproape mort. Dacă mă va întreba cineva cât a durat această luptă între viaţă şi moarte, nu-i voi putea răspunde, nu mai aveam noţiunea timpului, trăisem într-o altă dimensiune…
În după-amiaza zilei de 17, s-a telefonat la serviciu şi s-a anunţat moartea mamei mele, despre care am aflat ulterior că intrase în comă în jurul orei 15 şi decedase după câteva ore, în data de 16, fără să fi fost bolnavă. Un coleg m-a convins să plec acasă chiar în seara aceea, oferindu-se să mă transporte cu maşina proprie, dar fără să-mi spună adevărul până în preajma casei părinteşti.
În timp de sicriul cu corpul mamei mele se găsea în biserica unde s-a oficiat slujba de înmormântare, când a fost să-mi iau adio de la mama mea, mi-am amintit instantaneu că, de fapt, când eu eram în chinurile morţii, o vedeam şi pe ea în aceeaşi situaţie. Un alt amănunt (pe care l-am aflat ulterior de la colegii mei) a fost că, în ziua de 16, când am fost la ei, eram aşa de transfigurat încât s-au speriat, dar n-au avut curajul să-mi spună – probabil că procesul începuse cu mult înainte de a intra eu în comă.
În ceea ce priveşte modul în care am fost tratat de cadrele medicale, nu învinuiesc pe nimeni, pentru că, aşa cum nu pot înţelege de ce am trecut prin această încercare, tot aşa nu pot înţelege de ce nu mi s-a dat nici un ajutor… Dar nu pot să nu mă întreb: oare dacă s-ar fi intervenit, mai eram astăzi în viaţă?
Cred că numai o minune dumnezeiască m-a scos din ghearele morţii şi m-a redat vieţii, şi numai El ştie ce se va întâmpla cu mine în viitor şi ce urmări va avea această încercare pentru viaţa şi sănătatea mea.