LOADING

Type to search

Pateric în imagini: OSTROVUL

Pateric în imagini: OSTROVUL

Share

În 2002, prima ediţie a TIFF prezenta spumoasa comedie de situaţii Nunta / La noce, care cu doi ani în urmă, la Cannes, cucerea Premiul pentru cea mai bună performanţă colectivă. Asta, după ce cu zece ani în urmă talentatul scenarist Pavel Lunghin debuta ca regizor cu Taxi-blues, distins tot la Cannes cu Premiul special pentru regie (1990).
Dar ce distanţă de la efervescenţa din Nunta până la austerul Ostrov – o filă de Pateric în imagini, trăind parcă desprinsă de modele cinematografice! Şi totuşi, ceva uneşte aceste etape diferite din creaţia regizorului-scenarist: sinceritatea, intensitatea emoţiilor şi o contagioasă dragoste de oameni, vizibilă în tot ce înseamnă lucrul cu actorii.
Începând din 2006, filmul său Ostrovul, realizat după scenariul lui Dmitri Sobolev, a zguduit lumea rusă. Cel mai important festival naţional, NIKA, l-a distins în martie a. c. cu şase premii (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai bună imagine – Andrei Jegalov, cel mai bun actor principal – Petr Mamonov, cel mai bun actor secundar – Viktor Suhorukov, cel mai bun sunet – Stefan Albine, Vladimir Litrovnik, Stepan Bogdanov). Tot şase premii “Vulturul de aur” (inclusiv pentru cel mai bun scenariu) i-au fost oferite de Academia Naţională de Ştiinţe şi Arte Cinematografice a Rusiei. Festivalul “Premiera Moscovită” i-a acordat Marele Premiu, Festivalul de Film “Radonej” l-a încununat cu titlul “Cel mai bun film creştin al anului 2006”, iar Prea Fericitul Aleksei le-a înmânat realizatorilor diplome de onoare. Filmul a ajuns la Veneţia, la Sundance şi la New York, obţinând şi câteva premii internaţionale.
Dar cinefilii nu judecă după palmare­suri. În ce constă magnetismul cu care filmul a cucerit – spun jurnaliştii – jumătate din populaţia Rusiei? În accesibilitatea poveştii, în actualitatea problematicii şi – nu în ultimul rând – în magnificenţa limbajului audio-vizual.
În timpul celui de-al doilea război mondial, undeva la Marea Albă, un soldat rus este capturat de nemţi. Isterizat de frică, îşi trădează imediat căpitanul şi, la comanda nemţilor, îl împuşcă. Singura tortură la care e supus este răsucirea “şcolărească” a unei urechi. A doua zi, trupul leşinat de ger şi groază al soldatului e salvat de nişte călugări. Acţiunea filmului e plasată la peste 30 de ani după acest eveniment, redat într-un prolog din câteva cadre, aproape fără dialog.
În ostenitorul Anatolie, ce îşi petrece viaţa retras într-un schit din Arhipelagul Solovki, cu greu îl putem ghici pe soldatul isteric de odinioară. Acum e un bătrân auster, fochist la cazanele de cărbuni ale schitului, cu apucături ciudate de măscărici (i se spune „Ghiduşul”), aducând aminte de „nebunii pentru Hristos”. E privit cu suspiciune de fraţi şi căutat insistent de mireni. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul înainte-vederii şi al rugăciunii vindecătoare, dar sufletul său are neliniştea focului pe care îl întreţine în cuptoare. “Doam­ne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” – vorbele monotone se preling peste poienile de flori mici şi licheni, peste lucirile oţelite ale apei, în cadre înguste, plonjate sau largi, contemplative, printre paşii trebăluind ai monahilor, cărora târziu le vedem faţa. Rugăciunea unei inimi se împleteşte cu o a doua şi o a treia, fiecare în singurătatea ei, dar urcând împreună spre aceeaşi deplinătate. Este leitmotivul auditiv şi vizual, borna ce marchează, ca în Pateric, paşii de lucru şi de odihnă ai zilei.
În singurătate, fratele Anatolie se roagă pentru pacea cerească a celui pe care l-a ucis; vorbeşte cu el în gând, îi cere iertare, dar el însuşi nu poate să se ierte. Refuză cu obstinaţie prietenia celorlalţi fraţi, le face şicane cu tâlcuri de el ştiute; aceştia nu îi cunosc taina, îl iau drept zănatec, dar îi şi invidiază notorietatea atestată de mulţime. Câteva sfaturi abrupte, câteva părelnice clarviziuni (ori simple jocuri de cuvinte), câteva momente de duioşie necăutată sunt întrerupte de întoarcerea, iar şi iar, la arzătoarea rugă de pocăinţă. În final, după vizita unora din cei care-i cer ajutorul, înţelege că a fost iertat. Atunci îşi permite să moară.
Scenaristul Dmitri Sobolev a optat pentru o narativitate simplă, în care sensurile se arată di­rect, fără recurs la parabole. Doar poezia lu­minii, ce învăluie şi dezvăluie într-un singur ca­dru chipuri şi jumătăţi de priviri, precum şi relaţia contrapunctică dintre imagine şi mu­zică – o suită de sunete ca zgomotul apei stă­tute, întrerupte brusc de tăceri – amintesc de miezul mistic al operei tarkovskiene. O frunte tristă culcată pe pietre şi flori reia un celebru cadru din Călăuza. Operatorul Andrei Jegalov mai exploatase mistica luminilor nordului în celebrul Cucul / Kukushka, film ce făcuse carieră printre iubitorii filmului rus acum vreo trei ani. Cele câteva premii pentru imaginea Ostrovului i-au revenit, din nefericire, post mortem.