LOADING

Type to search

Evanghelia după Lucifer-luciferismul în ţara lui Caragiale

Share

Spre sfârşitul anului trecut, în mediile religioase de la noi s-a creat o oarecare indispoziţie în faţa apariţiei editoriale a unei stranii Evanghelii după Lucifer, în care unii s-au grăbit să vadă un fel de culminaţie a insolenţei anticreştine şi chiar un semn al vremurilor apocaliptice. Curioşi şi îngrijoraţi şi noi de această nouă provocare, despre care credeam c-ar fi cel puţin ceva în genul Versetelor satanice ale lui Salman Rushdie, carte ce a produs atâta tulburare în lumea islamică, am solicitat obscurului autor să ne trimită un exemplar (conform indicaţiei de pe ultima pagină a cărţii: “Evanghelia după Lucifer poate fi comandată la adresa ghiuri@gmail.com sau la telefon 0728 090 666”). O dată satisfăcută curiozitatea, îngrijorarea s-a cam risipit şi ea: am dat de un simplu exerciţiu particular de teribilism psihanalizabil, de care Lucifer însuşi ar trebui să fie foarte stânjenit…

Există în cultura europeană romantică şi postromantică (de la Byron la Baudelaire) o oarecare tradiţie a demonismului literar, care, sub influenţă apuseană, s-a făcut simţită şi la noi, inclusiv în câteva poeme şi încercări dramatice eminesciene. Lucifer i-a fascinat pe romantici (despre care s-a spus că au avut mai degrabă un fel de „religiozitate fără religie”, hrănită cu superstiţii folclorice sau exotisme mitico-magice) ca posibilă imagine a „geniului neînţeles”, reprezentat adesea ca un tânăr răzvrătit, gata să se ia de piept cu Dumnezeu şi cu lumea întreagă. Uneori s-a întâmplat ca ast­fel de creaţii literare, dincolo de confuzia sau perversiunea lor spirituală, să aibă mai mici sau mai mari calităţi estetice (dracul fiind meşter în a se îmbrăca în „înger de lumină”).
Nu este cazul Evangheliei după Lucifer prin Ghiuri Selegean, chiar dacă autorul va fi avut prevalente ambiţii literare, la periferia discursului postmodernist. Lipsit de talent, Ghiuri Selegean crede, ca elevii când fac compuneri, că literatura înseamnă apelul la un anumit fond arhaic al limbii, răsucirea pretenţioasă a frazei şi jocul de cuvinte, sau chiar invenţia de vocabule noi („a învremni” – de la vreme, „mâlcire” – de la a tăcea mâlc, „a rubini” – de la rubin, „vlagoslovenie” – în loc de blagoslovenie etc.), pe fondul unei alegorism obsesiv, supralicitat până la ridicol. Exprimarea este atât de căutată şi de stufoasă, cuvintele atât de multe în raport cu faptele şi cu ideile, încât textul devine ilizibil încă de la primele pagini. E foarte mică probabiblitatea să poată duce cineva până la capăt, oricât apel ar face la glosarul dat de autor (pp. 57-59), o astfel de lectură, în care se ­împotmolesc fără nici o şansă şi spiritul, şi ochiul.
Noul „evanghelist” face mai degrabă figura unui Mitică intrat la „fandacsie”, încântat de sine, dar ulcerat de neîmplinirile unei vieţi cenuşii (neîmplinirea erotică, neîmplinirea vocaţională etc.), pe care, ca orice ins rătăcit, fără educaţie şi sensibilitate religioasă, le impută cu năduf lui Dumnezeu. Drama autorului este că, încercând să priceapă lumea şi vremurile, nu poate scăpa nici o clipă de sine însuşi, nu se poate emancipa de propria puţinătate. „Evanghelia” sa – numită pe parcurs şi Povestea mea, Povestea unui dor sau cartea vieţii „lăbărţată” în 21 de caiete/capitole – vorbeşte astfel mai mult despre eul său confuz decât despre „patronul” său spiritual, fiind de fapt o autobiografie deghizată (mutatis mutandis, ca în Luceafărul eminescian interpretat de Maiorescu), lipsită însă de orice virtute a tranzitiviţii (adică a înţelegerii mesajului de către celălalt – condiţie minimală a comunicării şi cuminecării, inclusiv la nivelul creaţiei artistice).
Nu doar necredincios, dar lipsit de orice orizont teologic, „filosofia” sa se reduce la un soi de dualism primitiv: Întru început se iscă dorul veşniciei şi dorul scăpără-n odorul veşniciei, Mirele ce-şi văpăia dorul. […] Odorul veşniciei îşi văpăia jumătatea de împărăţie, iară eu, dorul veşniciei, luceam cealaltă jumătate, dar oricât stăruiam întru frăţie, părtaşi într-a veşniciei măreţie, cele două jumătăţi nu se potriveau nicidecum (1, 10 şi 37). Limbajul e naiv bogumilic: „odorul veşniciei”, „Mirele” steril, „frăţânul”, e aspectul leneş al existenţei (deus otiosus), în vreme ce „dorul veşniciei”, Lucifer, „Nefârtatul” ereziei bogumilice, e aspectul dinamic, patima vitalistă. Ca orice trăitor complexat, autorul are un fel de cult compensatoriu al Vieţii. Numai că Viaţa (chiar grafiată aşa, cu majusculă) este pentru el doar un fel de tensiune nărăvaşă între „dragoste şi drăgosteală”, iar culminaţia ei „iniţiatică” sună cam aşa: Răzbind printre petalele trandafirii ale bobocului prigorit şi jilăvit de sărutări băloase, mirele sfredeli tainiţa miresei, până-n zgăul dintru pântecele-i roditor, îndesându-şi sceptrul vrednic de fala unui împărat… (4, 31).
Gravitatea eminesciană se dizolvă treptat în vulgaritate caragialescă, pariul metafizic devine simplu decor al platitudinii carnale, iar încăpăţânarea de a scrie i se revelează în final autorului însuşi ca impură „fudulie” a unui „muritor” care tânjeşte şi el (vezi 21, 11 şi urm.) „să fie iubit, slăvit şi preţuit” (tânjire înduioşătoare, ce l-a împins nu doar să scrie o carte imposibilă, dar şi să şi-o tipărească şi difuzeze singur, legând-o în coperte negre ca propria lui întunecare).
Un lucru e sigur (şi liniştitor pentru cei care s-au pripit să se îngrijoreze de aparenţa ameninţătoare a demersului): în cartea necăjitului său „evanghelist” dracul nici nu s-a mai sinchisit să-şi vâre coada. Căci dracul – parol, monşer! – e rău, dar nu e prost.