LOADING

Type to search

Proorocul Ilie

Proorocul Ilie

Share

Proorocul Ilie în Sf. Scripturi

Odraslă de preot al Legii Vechi (Sovac, din neamul lui Aaron), originar din Tesva Galaadului (drept care i se şi spune Tesviteanul), Ilie a fost unul dintre primii mari prooroci ai lui Israel. Prooroc nu însemna doar înainte-văzător al celor viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui Preaînalt, ca să nu se smintească de la dreptate nici poporul, nici mai marii lui. Scriptura istoriseşte cum l-a înfruntat Ilie pe regele Ahab (care, sub influenţa soţiei sale de neam păgân, se abătuse de la credinţa monoteistă şi se îndulcise spre cultul lui Baal), certându-l cu asprime şi prevestind, ca pedeapsă dumnezeiască, trei ani şi jumătate de foamete peste Israel. Iar Dumnezeu, chemându-l pe Ilie, i-a spus în ajunul osândei pe care-o pregătise celor rătăciţi: “Du-te spre Soare-Răsare şi ascunde-te la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Din apa pârâului îţi vei potoli setea, iar corbilor le-am dat poruncă să te hrănească acolo, după măsura credincioşiei tale”. Şi după ce astfel l-a pus la adăpost pe dreptul Ilie, Domnul a trimis secetă cumplită şi îndelungată peste Israel, de-şi blestemau iudeii ceasul în care se născuseră. Ilie îşi potolea însă setea din apa izvorului de lângă peştera în care se retrăsese, iar corbii, după cuvântul Domnului, îi aduceau în zbor de-ale gurii: dimineaţa – pâine, seara – carne. Şi aşa a petrecut proorocul, până ce lui Dumnezeu I-a plăcut să-l scoată de acolo şi să-l trimită în Sarepta Sidonului.
Tesviteanul a săvârşit multe minuni, cu aceeaşi putere de sus, de la pogorârea din cer a focului sau a ploii şi până la învierea fiului văduvei. Iar când a fost voia lui Dumnezeu să-l cheme la El pentru totdeauna, Ilie nu a murit ca toţi oamenii, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, chiar de sub ochii ucenicului său Elisei, care privea uluit la ce se petrecea şi spunea cuprins de frică mare: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” (IV Regi 2, 12).
Pe vremea Mântuitorului, vreo opt vea­curi mai târziu, renumele lui Ilie era atât de mare printre evrei încât, de mai multe ori, asupra lui Ioan Botezătorul, ca şi a lui Iisus Însuşi, a planat bănuiala că ar fi fost reîntrupări ale proorocului din vechime. Iar la Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, Evanghelia ne spune că Moise şi Ilie s-au arătat de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos. Conform unei vechi tradiţii, cu temei în Sf. Scriptură (cf. Matei 17, 10-11), Ilie va reveni la sfârşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusiei, deci ca înainte-mergător al celei de-a doua veniri a Domnului.

Proorocul Ilie în conştiinţa Bisericii

Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peşterii sale (ce se poate vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaş al său, Sf. Ilie este, în calendarul bisericesc, ca şi în tradiţia populară, personajul din Vechiul Testament cel mai drag şi mai familiar conştiinţei creştine de pretutindeni.
El este socotit şi protopărintele monahismului creştin, prin îndelunga sa vieţuire în pustie (“păros peste tot şi încins peste mijloc cu o cingătoare de piele”, asemenea Botezătorului, de care apare apropiat în multe privinţe), iar în Apus ordinul carmelitan şi-l revendică drept patron, ca unul ce s-a ostenit tocmai pe Muntele Carmelului (cf. III Regi 18, 19). Şi la noi sunt multe mănăstiri sau schituri cu hramul lui, pe tot cuprinsul ţării (a se vedea rubrica de “Hramuri mânăstireşti” de la pag. 57).
Numele în sine este şi el purtător de înal­tă semnificaţie religioasă: continuator al numelui biblic Elijahu, alcătuit din cele două numiri predilecte ale lui Dumnezeu în limba ebraică, El şi Jahve (cum am zice noi: „Doam­ne Dumnezeule”), are înţelesul de „Domnul e adevăratul Dumnezeu”. Prin intermediul Bibliei, numele s-a impus în toa­tă lumea creştină. La noi, numele Ilie (diminutivul cel mai frecvent: Iliuţă) este astăzi tot mai rar folosit ca nume de botez, dar în trecut a fost foarte răspândit şi a cunoscut numeroase variante (unele perpetuate doar ca nume de familie: Ilia, Ilieş, Iliaş, Ilioiu, Ilaşcu, Ilea, Ilian, Elian, Elie, Eliade etc.), ba şi unele forme feminine (Iliana, Ilica, Iliuca ş. a.).

Proorocul Ilie în tradiţia populară

În bogata noastră tradiţie folclorică, de Ilie se leagă credinţe destul de stranii, precum aceea că, „pe vremea când era om”, ar fi fost păcălit de diavol, ucigându-şi fie părinţii, fie soţia şi fiul, sub bănuiala – nefondată – că ar fi fost „încornorat”. Aşa se explică faptul că principala ocupaţie a lui „Sântilie” este să-l urmărească pe diavol, pentru a răzbuna vechea şi tragica păcăleală. Se spune că el nu se va lăsa până ce nu-i va stârpi pe draci până la ultimul. Când tună, se crede că Sfântul îi avertizează pe păcătoşi, iar când trăzneşte, atunci înseamnă că a găsit vreun drac ascuns în sau după păcătosul nepocăit. Fulgerul şi trăznetul sunt armele sale predilecte (care iau adesea, în fantezia populară, chipul „biciului de foc”), încredinţate lui chiar de către Dumnezeu, ca şi carul de foc cu care brăzdează cerul şi se dedă la mare tărăboi. Exasperat El Însuşi, Dumnezeu, ca să-l mai domolească, i-ar fi uscat oarecând braţul şi/sau piciorul stâng. Pălie ar fi un fel de supranume al Sfântului (dar, după alte surse, Ilie Pălie ar fi, de fapt, vizitiul acestuia).
Se mai zice că Sfântul, fiind aşa de „vechi de zile”, nu prea ţine minte când cade sărbătoarea lui, drept care, dornic să mai şi petreacă puţin, Îl iscodeşte mereu pe Dumnezeu, Care-l duce însă cu vorba, până când ziua praznicului a trecut deja. Aceasta ca nu cumva să se încingă prea tare, cum îi e firea, şi să dea frâu liber puterilor sale minunate, cu care poate lesne să cutremure tot pământul. Uneori ploile din mijlocul verii sunt socotite ca expresii ale furiei Sfântului, ce pare să aibă la îndemâna sa, cu voie de sus, tot mersul stihiilor, de la grindină la foc.
De ziua praznicului său (20 iulie) e mare păcat să lucrezi, riscând să-ţi ardă casa sau să fii trăznit peste an. Te poţi păzi prin bună purtare sau cu ajutorul unor „talismane” creştineşti (cum ar fi, bunăoară, mâţişorii de salcie sfinţiţi la Paşte sau la Florii). Cel mai sigur rămâne însă semnul crucii, căci numai îndărătul ei nu se poate ascunde nicidecum diavolul vânat de către Sfânt…