LOADING

Type to search

Lumina necreată

Lumina necreată

Share

„Dumnezeu este lumină” (I In. 1, 5), El Se „îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2), „locuieşte întru lumină neapropiată” (I Tim. 6, 16). Mântuitorul Hristos este „Lumina lumii” (In. 8, 12) şi „Lumină spre luminarea neamurilor” (Lc. 2, 32). Dacă lumina naturală este fundamentală vieţii trupeşti, vederea luminii necreate constituie esenţa vieţii duhovniceşti. Lumina contemplată de sfinţi în viziunile lor reprezintă strălucirea slavei dumnezeieşti, a energiilor Sale necreate. Participând la viaţa dumnezeiască, împărtăşindu-se de har, sfinţii devin la rândul lor lumină, căci după cum spune Sf Vasile cel Mare, „apropiindu-se de lumină, sufletul se transformă şi el în lumină”…

Aşa cum lumina este indispensabilă vederii fizice, tot aşa ea are un rol fundamen­tal, revelator şi în artă, reprezentând simbolul sensibil al nevăzutului. Icoana descoperă ochilor noştri lumina duhovnicească, starea transfigurată a vea­cului viitor, când „Dumnezeu va fi lumina tuturor” (Apoc. 22, 5), iar sfinţii „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt. 13, 43), realitate prefigurată în episodul Schimbării la Faţă a Domnului. Sclipirile mozaicurilor, fondul de aur al icoanelor şi chipurile lor luminoase sunt „iradieri ale luminii dumnezeieşti necreate”, îndeplinind rolul unei oglinzi în care se reflectă frumuseţea prototipului. Prin contrast, iadul şi demonii sunt redate în icoană ca un loc, respectiv ca nişte personaje întunecate.

Principalele forme ale luminii şi semnificaţia lor

Dar să vedem prin ce forme specifice este redată lumina în iconografia ortodoxă şi care este semnificaţia lor. Una dintre acestea este fondul de aur, numit în limbaj tehnic „lumină”, deoarece înconjoară personajele sfinte şi se află în strânsă legătură cu tehnica icoanei, constând în suprapunerea succesivă de tonuri, pornind de la cele de bază închise (proplasmele) şi mergând până la accentele de alb (blicurile). El este frec­vent întâlnit în cazul icoanelor pe lemn sau al decorurilor în mozaic, în timp ce în cazul picturii murale bizantine în frescă predomină fondul albastru închis. Aurul este strălucire pură şi de aceea forţa sa transfiguratoa­re este superioară oricărei culori, reuşind să sugereze cel mai bine lumea cerească în care sălăşluiesc sfinţii. Un rol similar are şi fondul alb din scena Judecăţii de Apoi, care simbolizează Raiul.
Aureola (nimbul sau cununa) reprezintă cercul luminos din jurul capului Mântuitorului Hristos, al Maicii Domnului, al sfinţilor îngeri şi al tuturor sfinţilor, fiind un semn al sfinţeniei şi al slavei dumnezeieşti (cf. II Tim. 4, 8; Apoc. 2, 10). Ea nu înconjoară capul în întregime, ci se opreşte la nivelul umerilor, iar în cazul unor compoziţii complexe nu apar redate decât părţile superioare ale aureolelor. La icoanele pe lemn şi la mozaicuri ea se realizează din aur, iar în cazul picturii în frescă, de regulă din ocru auriu. Aureola se detaşează de fundal prin intermediul unui contur circular trasat cu mare grijă, utilizând de regulă o nuanţă de roşu închis, delimitat uneori la exterior de un contur alb.
Nimbul a fost folosit încă din antichitate, în legătură cu cultul zeităţilor solare, în arta sumeriană, egipteană, greco-romană, sub forma discului solar sau a cercurilor radiante. O dată cu sec. 4, nimbul este întâlnit şi în arta creştină, iniţial în scenele biblice, forma care s-a impus fiind cea a conturului circular sau a unui cerc plin (colorat sau nu). Reprezentarea sfinţilor cu aureolă în iconografia ortodoxă are la bază atât cuvintele Sf. Scripturi (Ieş. 34, 28-30; Mt. 13, 43; Apoc. 4, 4; Iac. 1, 12), cât şi experienţele mistice în care numeroşi sfinţi au fost văzuţi iradiind lumină în jurul lor. În arta apuseană, începe să fie utilizată din sec. 14 aureola sub forma unui disc radiant sau a unui disc ce pluteşte deasupra capetelor sfinţilor, reprezentare ce ilustrează concepţia romano-catolică despre graţia supraadăugată. Alături de nimbul clasic circular, în arta creştină timpurie mai poate fi întâlnit şi nimbul rectangular (pătrat sau dreptunghi), preluat din arta funerară egipteană, care evidenţia anumite personaje importante (donatori, epis­copi, preoţi, demnitari publici) aflate încă în viaţă în momentul reprezentării lor.
Cununa cruciată sau nimbul cruciger, specific doar Mântuitorului Hristos, este aureola având înscrisă în ea trei braţe ale crucii, cele două laterale şi unul deasupra capului. Între acestea sunt înscrise literele greceşti ο ων, prescurtarea ebraicului Yahve – Cel ce este – cf. Ieş. 3, 14; In. 6, 46; Apoc. 1, 8. Litera ο se pune de regulă în partea stângă a Crucii, ω în partea superioară, iar ν în partea dreaptă, lectura făcându‑se în sensul obişnuit, de la stânga la dreapta. În unele reprezentări, în locul celor trei litere apar pictate unele forme decorative, precum un diamant (romb) încadrat de patru perle mici în colţurile sale. Nimbul cruciger apare încă din sec. 4, pentru a sublinia dumnezeirea lui Hristos, fiind precedat de nimbul monogramat cu iniţialele XP sau AΩ.
(va urma)