LOADING

Type to search

Ziua Domnului, nu… week-end!

Ziua Domnului, nu… week-end!

Share

Acum, când “globalizarea” se întinde peste tot, ca o caracatiţă, noi, românii, ne înghesuim să adoptăm obiceiuri şi denumiri noi, fără nici o legătură sau afinitate cu tradiţia noastră ortodoxă. Rând pe rând, am împrumutat Ziua Recunoştinţei, Halloween-ul (deşi sărbătoare evident păgână, ba chiar cu conotaţii sataniste), Valentine’s Day etc. Iar printre multele neologisme anglo-americane ce ne-au invadat graiul se numără şi unul aflat pe buzele tuturor, ba chiar ale unor preoţi şi teologi: „Week-end plăcut!”, fără ca nimeni să conştientizeze că în felul acesta ne lepădăm de adevărul cuprins în Sf. Scriptură.
Week-end (week – săptămână, end – sfârşit) înseamnă deci „sfârşit de săptămână”. După conceptul şi moda de azi, sfârşitul de săptămână cuprinde la un loc Sâmbăta şi Duminica. Dar este oare corect, creştineşte vorbind?
La vremea scrierii Noului Testament, zilele săptămânii nu aveau, ca astăzi, nume de planete sau zeităţi, pe care le-am preluat între timp de la vechii romani. Atât evreii cât şi grecii ziceau: ziua întâi a săptămânii, ziua a doua, ziua a treia… şi tot aşa. Ziua a şaptea era ziua Sabatului, a odihnei. Ziua întâi a săptămânii, adică ziua care vine după Sâmbătă (Sabat), este Duminica. Iată deci că Duminica nu este sfârşitul săptămânii, ci începutul ei!
Biblia pomeneşte în multe locuri despre Duminică (Matei 28, 1; Marcu 16, 2 şi 9; Luca 24, 1; Ioan 20, 1 şi 19; Fapte 20, 7; I Corinteni 16, 2 ş. a.). Canonul Învierii (facere a Sfântului Ioan Damaschin) mărturiseşte despre Duminică – Ziua Domnului: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este, în care binecuvântăm pe Hristos în veci” (irmosul Cântării a 8-a).
Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc să nu ne lepădăm nici măcar de o cirtă din credinţa noastră. Fie ca de acum înainte, când vom fi tentaţi să spunem week-end, să avem în gând: „Pune, Doamne, strajă gurii mele…” (Ps. 140, 1)!