LOADING

Type to search

Cuviosul ­Ioan Iacob Hozevitul

Cuviosul ­Ioan Iacob Hozevitul

Share

Sfântul Ioan Iacob s-a născut în satul Crăiniceni (com. Păltiniş, jud. Botoşani), la 23 iulie 1913, într-o familie de ţărani evlavioşi. Pentru că la numai 6 luni a rămas orfan de mamă, iar la 3 ani tatăl său a murit pe front, micuţul Ilie, cum s-a numit Sfântul din botez, a fost crescut până la vârsta de 10 ani de bunica sa din partea tatălui. Minunata bătrână era o femeie foarte credincioasă, care îşi dorise foarte mult să se retragă la mânăstire, însă, trebuind să se îngrijească de nepoţelul său, nu a mai reuşit să-şi împlinească gândul niciodată.
Despre această perioadă din viaţa sa, Sfântul Ioan ne-a lăsat câteva versuri emoţionante:
Rămas de mic orfan pe lume,/ Ca un copil al nimănui,/ Mi-am pus nădejdea mea spre Domnul/ Cerând de-a pururi mila Lui.// Bunica, Dumnezeu s-o ierte,/ Mi-a semănat de timpuriu/ În suflet tainele credinţei/ Şi rodul lor mă ţine viu.// O, scumpa mea bătrână sfântă,/ Eu tot ce am îţi datoresc,/ Căci m-ai adus la cunoştinţa/ Părintelui Celui ceresc.
După ce a absolvit Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cernăuţi, în vara anului 1933, tânărul Ilie Iacob a intrat în Mânăstirea Neamţ ca vieţuitor. Trei ani mai târziu, în Miercurea Mare 1936, el a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Sfinţii Ilie şi Ioan Botezătorul, cei doi mari prooroci ai Vechiului şi Noului Testament, i-au fost permanent ocrotitori şi pildă, aşa încât nu este de mirare că Sfântul a tânjit mereu după viaţa pustnicească.
În acelaşi an, 1936, în luna noiembrie, Sfântul Ioan a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă şi a rămas definitiv la Mânăstirea Sfântului Sava. În 1947 a fost hirotonit preot şi numit egumen al Schitului Românesc de la Iordan, unde a petrecut vreme de 5 ani. S-a retras apoi în pustia Hozevei, într-o peşteră unde s-a nevoit până la sfârşitul vieţii. După mărturia ucenicului său, Sfântul şi-a cunoscut mai înainte ziua morţii, pe care a însemnat-o pe peretele peşterii sale. A trecut cu pace la Domnul în data de 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani.
La slujba prohodirii, în peşteră s-au adunat sute de păsărele din pustie, pe care Sfântul le hrănea în fiecare zi. Veniseră să îl jelească pe binefăcătorul lor. Stareţul de atunci al Mânăstirii Hozeva, părintele Amfilohie, îşi amintea: „Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau din ­aripi pe deasupra trupului cuviosului, se aşezau pe el, pe cap, pe piept, pe picioare, şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu vroiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul pe care îl pierduseră”.
Cu desăvârşita smerenie care îl caracteriza, Sfântul Ioan ne-a lăsat câteva versuri profetice despre cinstirea viitoare a sfintelor sale moaşte: Vor trece anii vieţii/ Şi eu mă voi sfârşi,/ Iar în pustia asta/ Mai vrednici vor veni.// Văzând aici mormântul,/ Mă vor cinsti cumva,/ Necunoscându-mi viaţa/ Şi neputinţa mea.// (…) Să nu priviţi cu cin­ste/ La trupul meu potrivnic,/ Căci nu voia să rabde/ Canonul cel de schimnic.
După 20 de ani, în data de 8 august 1980, sfintele sale moaşte au fost găsite întregi, întocmai cum ar fi fost adormit de curând. Când s-a deschis mormântul, întreaga peşteră s-a umplut de bună mireasmă. Cu binecuvântarea patriarhului de atunci Benedict al Ierusalimului, ele au fost aduse în Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate cu cinste spre închinare în biserică, unde se află şi acum.
Cu toţii ne dorim ca sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Iacob să fie aduse în România, dar, oare, este asta şi voinţa Sfântului? Să nu uităm că Sfântul Ioan Iacob a fost deosebit de riguros în respectarea sfintelor canoane şi îndeosebi în păstrarea curată a Sfintei Ortodoxii. El a avut o atitudine extrem de tranşantă în problema ecumenismului, iar pe acei “câţiva slujitori ai sfintelor altare din ziua de azi care predică sus şi tare că sunt ortodocşi”, însă „calcă în picioare canoanele Sfinţilor Părinţi, care ne opresc a ne ruga cu eretecii şi schismaticii”, considerându-le „bariere ruginite”, îi mustră cu asprime ca pe unii care „de multă grăsime şi nefrică de Dumnezeu li s-a întunecat mintea şi au năpârlit, căzându-le părul, barba şi mustaţa şi făcându-se ca femeile”. Să căutăm, deci, să fim pe placul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui, păstrând curată Sfânta noastră Ortodoxie!