LOADING

Type to search

O rană vindecată

O rană vindecată

Share

Reunificarea Bisericii Ortodoxe Ruse, după mai bine de opt decenii de schismă, a trecut aproape neobservată în presa de la noi. Acest important eveniment s-a petrecut, deloc întâmplător, sub un patronaj laic – cel al preşedintelui rus Vladimir Putin. Considerat de către apropiaţii săi drept un credincios practicant, Putin este perceput, în egală măsură, de către „vechea gardă”, ca unul dintre cei mai inteligenţi kgb-işti din ultimii 20 de ani – omul care a reuşit să penetreze structurile ROCOR-ului (Biserica Rusă din Exil)…

„Ţarul” la New York

Greu de spus, totuşi, cât de mult datorează Actul de comuniune canonică a celor două Biserici lui Vladimir Putin. Întâlnirea „ţarului” din anul 2003 cu Mitropolitul Lavru al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor, de la sediul Consulatului Federaţiei Ruse din New York City, este considerată însă de către analişti momentul crucial al împăcării celor două Biserici. Putin i-a cerut atunci Mitropolitului Lavru să-l ajute la reunirea Rusiei printr-o primă reunificare a celor două Biserici. Una dintre problemele cele mai grave pe calea acestei reunificări, ridicată de către ROCOR, îndată după destrămarea Uniunii Sovietice, era însă cea a ierarhiei ortodoxe din Rusia, considerată în bloc ca fiind „unsă” de KGB. Chiar Patriarhul Alexei al II-lea, cu o biografie estoniană destul de tenebroasă, în ochii ortodocşilor ruşi din exil părea o piedică la fel de insurmontabilă în calea acestui dialog. Nu se ştie cu exactitate cu ce a garantat Putin la acea întâlnire viitoarea reunificare. Pelerinajele sale la locurile sfinte din Rusia ori folclorul ortodox care circula pe seama preşedintelui rus în mediile religioase nu aveau cum să-l crediteze prea mult în ochii Mitropolitului de la New York.

Primii paşi

Se vorbea despre Putin că ar datora apropierea sa de credinţă unei minuni: salvarea celor două fiice ale sale dintr-un incendiu care i-a mistuit în întregime dacea (casa de vacanţă). O cruciuliţă primită de la mama sa, sfinţită la Ierusalim, pe care o purta în permanenţă, era un alt semn al evlaviei „ţarului”. Era mult? Era oare prea puţin pentru a putea fi considerat un credincios autentic? Cert este faptul că Putin a dezgheţat dialogul curmat în anii ‘90, încă din faşă. În 2004, o delegaţie de clerici din partea ROCOR-ului va avea o întâlnire cu Patriarhul Alexei al II-lea, la Moscova. Moment prielnic pentru înfiinţarea unei comisii mixte de dialog în privinţa reunificării. Anul următor, în iunie, relaţiile oficiale dintre cele două Biserici vor reintra în normalitate. Poate că „ harismaticul” Putin a avut, într-adevăr, o contribuţie deloc neglijabilă la împăcarea istorică a celor două Biserici de anul acesta, dar nu cred că ar trebui trecută sub tăcere nici marea dorinţă a exilaţilor ruşi de a reveni în cele din urmă la matcă. În fapt, ei nu păcătuiseră cu absolut nimic faţă de Biserica‑mamă.

Rana Bisericii

Pentru cei mai mulţi dintre noi, nu este, desigur, prea uşor, după decenii de ştergere programată a memoriei creştine, să realizăm grozăviile prigoanei lui Anti­hrist din veacul ce abia s-a încheiat. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă ruşii albi, conduşi de amiralul Aleksandr Kol­ceak, nu ar fi fost zdrobiţi de bolşevici în îndepărtata Siberie? Cum ar fi arătat omenirea dacă ciuma roşie ar fi fost înfrântă? Greu de imaginat astăzi tabloul de mai apoi al milioanelor de mucenici ortodocşi, începând cu cei din Siberia. Majoritatea credincioşilor ROCOR, de altfel, au pornit în durerosul lor exil în urma acestui ultim „triumf”al Armatei Roşii. Peste 90 000 de refugiaţi ruşi s-au îndreptat în anii ‘20 spre Manciuria, stabilindu-se pentru puţină vreme la Shanghai şi Harbin, dar şi în alte oraşe de la graniţa ruso-chineză. Cu toţii au emigrat mai apoi în America, Europa şi chiar în îndepărtata Australie.
Aproape de sfârşitul războiului civil din Rusia, în 1920, Patriarhul Tihon, prevăzând cele ce vor urma, a dat un decret prin care toţi creştinii ortodocşi aflaţi sub ascultarea sa erau îndemnaţi să caute protecţie şi îndrumare în afara Rusiei. Arhiereii sinodali au interpretat acest act ca pe o autorizaţie spre convocarea unui Sinod de urgenţă, care să facă posibilă supravieţuirea Bisericii Ruse, fie şi în afara graniţelor. În mai 1922, guvernul sovietic va pune la cale o aşa‑zisă reformă a Bisericii, grăbind ast­fel un Sinod al episcopilor ruşi din exil. Tocmai când Biserica oficială părea că va fi zdrobită în întregime, un angajament – trădător după unii – al Mitropolitului Serghii Stargorodskii, aflat în temniţă la data semnării lui, faţă de puterea sovietică, va contribui – în viziunea altor istorici – la salvarea acesteia. Din acel moment, însă, tot mai mulţi credincioşi ruşi vor prefera să intre în nou creata Biserică din Catacombe.

Biserica rusă din libertate

În Voievodina, pe data de 13 septembrie 1922, în orăşelul Sremski Karlovţi, ţinându-se seama de îndemnul Patriarhului Tihon, pomenit mai sus, se va forma primul Sinod al Episcopilor ruşi din afara graniţelor. Va urma, în noiembrie acelaşi an, alegerea Mitropolitului Platon ca Primat al Exarhatului rus din America de Nord. Cu toată această evoluţie, Biserica Ortodoxă Rusă din Exil s-a considerat întotdeauna, în ciuda evidenţelor, ca parte a Bisericii ­Ortodoxe Ruse. În timpul celui de-al doilea război mondial, Stalin va încerca personal, pe lângă restaurarea Sinodului Rus, dizolvat în anul 1935, şi o reunificare a celor două Biserici. Mitropolitul Lavru va fi însă primul ierarh din Biserica Rusă din Exil interesat de ideea reunificării. Aceasta se întâmpla totuşi abia prin 2000. Mulţi dintre cei 400 000 de mii de credincioşi ortodocşi ruşi, organizaţi în peste 400 de parohii ale ROCOR, nu vedeau pe ­atunci cu ochi buni reunificarea cu Biserica Rusă de la Moscova, pe care o considerau o creaţie a duşmanilor Bisericii lui Hristos – comuniştii. Unirea părea deci, acum 7 ani, doar o minune destul de îndepărtată…

17 mai 2007

După vizita Mitropolitului Lavru la Moscova, în 2004, lucrurile vor începe să se schimbe pe neaşteptate. Doi ani mai târziu, Congresul ROCOR va fi de acord, în mod inexplicabil pentru mulţi analişti, cu reunificarea. Ce s-a întâmplat pe data 17 mai a. c. la catedrala Mântuitorului din inima Moscovei a fost, într-adevăr, o minune. Un eveniment urmărit cu sufletul la gură de întreaga Rusie. Uşile împărăteşti, larg deschise pe tot parcursul Liturghiei, au sporit măreţia praznicului. Duminică, 20 mai, la Liturghia din vechea catedrală a Adormirii Maicii Domnului din Kremlin, locul în care sunt înmormântaţi majoritatea mitropoliţilor şi patriarhilor Rusiei, Patriarhul Alexei şi Mitropolitul Lavru s-au împărtăşit pentru a treia oară din acelaşi potir. La recepţia ce a urmat după semnarea Actului de comuniune canonică, în palatul „ţarului” de la Kremlin, Patriar­hul Alexei i-a adus mulţumiri lui Putin pentru contribuţia sa la această reunificare. Preşedintele rus, spun martorii, şi-a ţinut însă privirea plecată în pământ minute în şir, într-o tăcere inexplicabilă. Ar fi fost, desigur, mult prea de greu de cuprins în câteva cuvinte martiriul din ultimele decenii al Bisericii lui Hristos…

Previous Article