LOADING

Type to search

Psaltirea lui… Şerban Foarţă

Psaltirea lui… Şerban Foarţă

Share

Poetul Şerban Foarţă s-a năs­cut pe 8 iulie 1942, la Turnu Severin. A urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1960-1965), secţia ro­mână-germană. Şi-a luat doctoratul la Uni­versitatea din Timişoara (1978), cu o teză asupra poeziei lui Ion Barbu. Îm­preună cu Andrei Ujică a scris tex­te pentru celebra formaţie Phoenix (amintim Mica ţiganiadă, Scara scarabeului, Pasărea Calandrinon, Muzica şi muzikia). A publicat mai multe volume de poezie, eseuri etc. Director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990-1991); profesor, din 1992, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere. Membru al Uniunii Scriitorilor din România între 1970-2001; în prezent, membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România. Este considerat unul dintre cei mai mari poeţi români postbelici. Ultimul volum: Cartea Psalmilor. Pre stihuri retocmită…
Cu ocazia acestui ultim eveniment editorial, d-l Şerban Foarţă a avut amabilitatea să acorde un interviu revistei Lumea credinţei.

Psaltirea pre stihuri retocmită… de Şerban Foarţă. Un eveniment cultural deosebit, dar nu numai cultural… De unde s-a pornit, domnule Foarţă?

De la Psalmul 101, pe care l-am pus „pre stihuri” în urmă cu vreo doi ani, la ceas de cumpănă şi grea amărăciune. Restul a decurs aproape de la sine, atunci când, prin martie, anul ăsta, am început să retocmesc Psaltirea. S-o re-tocmesc, pentru că cel ce, tot pre stihuri, a în-tocmit-o, acum 340 de ani, a fost Mitropolitul Dosoftei… Oricum, numărul 101 – care, în aritmologie, e eine Unendlichkeitzahl – s-a dovedit, în ceea ce mă priveşte, fast.

Se poate spune că Poetul a descoperit Psaltirea? Multor oameni de litere li se pare mai degrabă că Psal­tirea şi-a descoperit Poetul în limba română…

Iertaţi-mă, vă rog, dar eu, unul, aş fi mai reţinut, mai puţin ritos în această privinţă…

A fost copilul Şerban Foarţă un apropiat al Bisericii?

Am copilărit la vreo 30 de paşi distanţă de o biserică, „a Maioresei”, din Turnu-Se­verin. Avea o grădină mare în juru-i, de cas­­tani, castani stufoşi. Ne jucam cât se poate de firesc, din când în când, la umbra lor şi a clopotniţei verzui. La împărtăşanie, mă ducea bunica dinspre mamă. Mama era catolică după tată – bunicul meu renano-alsacian –, astfel încât aveam… două biserici. Eram, avant la lettre, ecumenic. Crăciunul – ce se serbează, de regulă, în familie, în jurul bradului feeric – nu-mi dădea acelaşi fior inexplicabil ca evenimentele pascale: tre­cerea pe sub masă, înconjurarea bisericii în noaptea de Înviere ş.a.m.d. Erupţia verdelui primăvăratic, mireasma de narcisă şi zambilă, olmul lumânărilor de ceară făceau să se îmbine, în inima-mi fragedă, sfinţenia cu nu ştiu ce senzualitate… Într-un cuvânt, aş spune că, la Crăciun, eram mai mult cato­lic, pe când, la Paşti, eram mai mult ortodox…

Nu se „poartă” astăzi să întrebi pe cineva despre viaţa lui duhovnicească. La noi se poartă, domnule Foarţă. Simţiţi că faceţi parte dintr-o parohie?

Stau – şi am stat – în preajma nu puţinor prelaţi, monahi sau teologi – între aceştia, profesorul Sofronie Vlad, părintele M. Avramescu din Jimbolia, părintele Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus; dar, nu fără riscul de a vă mâhni, n-aş prea putea spune că simt într-adevăr că fac parte dintr-o parohie. Poate, cu vremea… Nu, însă, bineînţeles, până o să fie prea târziu. Am, aproximativ, vârsta la care marele poet Ion Barbu îi solicitase, într-o zi, lui Al. Rosetti, prietenu-i de-o viaţă, Biblia lui Şerban Cantacuzino. La oarecum fireasca întrebare a acestuia din urmă: În ce scop?, cel dintâi a ripostat într-astfel: Pour mourir en beauté! Fără ieftine cabotinisme, este acesta, poate, motivul pentru care voi fi transpus în versuri Psalmii.

Formaţia Phoenix a ajuns celebră şi datorită ver­su­rilor dvs. Care a fost drumul poetului, de la Phœnix, ca să spunem aşa, la Psalmii lui David?

Mai puţin lung, accidentat, sinuos decât i s-ar putea părea unui profan, fiarele heralde din Cantafabule fiind de interpretat, câ­teva dintre ele, cum ar fi Delfinul, Inorogul, Pasărea Phœnix, în cheie christică ne­echivocă. Apoi, vă rog să vă reamintiţii că unul din motto‑urile poeziei Vasiliscul şi Aspida constă într-un citat din Psaltirea lui Corbea, şi anume: „Pre aspidă şi pre vasiliscu/ Vei încăleca şi-i lovi în piscu!”. Ceea ce, în versiunea-mi proprie, sună, după aproape trei sute de ani, nu foarte osebit, într-ast­fel: „Tăia-vei topsecatul plisc/ de-aspidă şi de vasilisc…” (Ps. 90)

Care dintre Psalmii tălmăciţi v-au impresionat mai mult?

Greu de răspuns la întrebare – în măsura, cel puţin, în care Psalmii corespund unei ­largi şi complexe game de situaţii existenţiale şi felurite stări de suflet, de la angoasa cea mai neagră la jubilaţia îngerească, în care nu doar credinciosul, ci şi cel „dezdumnezeit” se recunoaşte fără greutate. E clar, de pildă, că „păgânii”, cultivatori ai vanitologiei, n‑ar fi avut nici un impediment să înţeleagă Psalmul 89, cu sentenţiosul memorabil vers: „Trec anii noştri ca un sunet”. Nu se putea mai bine exprima geamătul, hohotul, suspinul, strigătul, urletul, oftatul după ceea ce trece cu grăbire din lumea noastră sublunară într-alta, decât sunetul cel iute-trecătoriu, care, contrar cenuşii reziduale sau umbrei fără consistenţă – Cinis et umbra sumus – are, deşi tot mai inaudibil pentru auzul nostru, rezonanţă.

Psaltirea nu este doar o „ope­ră” a umanităţii, cât mai ales opera Duhului Sfânt. A implicat destulă responsabilitate…

Nu şi din partea, din păcate, a corectorilor lu­­cră­rii, care, cu toată vi­gi­lenţa mea, n-au elimi­nat dintr-însa, vai, toată greşala, cea fără de voie, de tipar!

Cum se vede Biserica şi Ţara de la Timişoara, astăzi, domnule Şerban Foarţă?

Ţara ca ţara, dar Biserica, se pare, crede prea mult în vanele statistici şi se mângâie cu un procent de nu ştiu câţi creştini români de confesiune ortodoxă, ca şi cum numărul, nu calitatea, credinţa, adică, iar nu superstiţia, ar trebui, în ocurenţă, să primeze. Cantitatea duce, însă, la trufie, ca şi la o depersonalizare mai mult sau mai puţin gregară.

Un cuvânt de încheiere din partea poetului Şerban Foarţă pentru cititorii re­vis­tei Lumea credinţei, cu ocazia lansării Cărţii Psalmilor…

Prefer să-i dau cu­vântul psalmistului Ar­ghezi: „Şchiopătând la uşa mare/ Cu-o me­tanie şi-o cruce,/ Gre­ierele îţi aduce,/ Doam­ne, binecuvântare”.
Vă mulţumim.