LOADING

Type to search

Adevărata răscruce din viaţa Bisericii

Adevărata răscruce din viaţa Bisericii

Share

Moartea Patriarhului Teoctist a provocat atât de multă şi de nebănuită zarvă încât nu ai cum să nu o analizezi puţin. Era de aşteptat, desigur, ca viaţa Bisericii să fie afectată de trecerea la cele veşnice a întâistătătorului ei şi de consecinţele acesteia, însă ceea ce m-a surprins a fost vehemenţa cu care aceste consecinţe au fost preluate, asumate şi dezbătute de laicat. Cele mai neaşteptate şi poate neavenite (pe alocuri) persoane s-au înghesuit să lămurească, să investigheze, să supervizeze şi să reglementeze ceea ce au considerat necesar în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, de la trecutul politic al clerului şi până la intimităţile familiale ale presupuşilor eligibili pentru scaunul patri­arhal. Încă nici nu fusese aşezat Părintele Teoctist în groapă, că succesiunea, statutul BOR, implicarea laicilor în alegeri, imixtiunea politicului şi dosarele de colaboratori ale clerului făceau obiectul diverselor dezbateri televizate sau anchetelor de ziar. S-au spus cu asemenea patimă atât adevăruri majore, cât şi tâmpenii colosale, încât trebuie să vedem de unde vine această patimă, ce stă în spatele ei, cât de utilă este pentru viaţa în Biserică sau, dimpotrivă, cât de distructivă ar putea fi.
Cred, întâi de toate, că această patimă isterizată arată faptul că există o răscruce în viaţa Bisericii Ortodoxe. Laicatul a simţit-o, clerul a simţit-o, presa a simţit-o – şi toată lumea s-a trezit brusc responsabilă pentru direcţia în care o va apuca Biserica. Din păcate, însă, zelul arătat cu acest prilej a scos la iveală lacune uriaşe în educaţia şi trăirea religioasă a multora dintre luptători, fapt care nu face decât să pună în pericol alegerea căii bune din răscruce. Dar despre ce răscruce vorbim, de fapt?
Dacă este să contabilizăm subiectele dezbaterilor din această perioadă, ajungem să observăm că elementele care ar defini răscrucea sunt legate de o primenire a clerului, de alegerea liberă de intervenţii unui patriarh potrivit pentru nevoile actuale ale Bisericii (văzute diferit de către opinenţi), de dezvoltarea operei sociale a Bisericii, de lămurirea chestiunilor patrimoniale ale Bisericii şi de lămurirea relaţiei Bisericii cu lumea politică. Nimic de spus, aceste aspecte ar avea nevoie de clarificări, nu neapărat în sensul vindicativ sau punitiv dorit de unii. Există o schimbare de epocă, dacă putem spune aşa, în Biserica Ortodoxă Română, de a cărei gestionare înţeleaptă vor depinde multe lucruri în viitor, şi e clar că şi aspectele enumerate mai sus vor cântări imens. Însă îndrăznesc să spun că nu acestea reprezintă adevărata răscruce din viaţa Bisericii noastre. Atunci care?
Am constatat cu surprindere dureroasă că din tot iureşul discuţiilor a lipsit aproape total ceva cu adevărat important în viaţa Bisericii: masa credincioşilor. Or, o Biserică fără credincioşi nu e Biserică. Totuşi, nimeni nu a pomenit de o primenire a laicatului, nimeni nu a analizat starea morală sau duhovnicească a credincioşilor, nimeni nu a analizat viitorul Bisericii prin prisma principalei ei misiuni: păstorirea sufletelor credincioşilor şi mântuirea lor. Desigur, unii vor spune că, în subtext, aceasta ar fi finalitatea dezbaterilor şi a lămuririlor, însă eu cred că orice primenire începe cu cei care sunt majoritari într-o structură. În cazul Bisericii, credincioşii sunt majoritari şi definitorii. Astfel, în răscrucea actuală, cred că prima grijă ar trebui să se refere la starea şi nevoile duhovniceşti din prezent ale laicatului. Asta nu înseamnă că celelalte nu sunt importante, însă ele se subordonează acesteia. Da, dacă baţi păstorul, se va risipi turma. Cu condiţia să mai ai o turmă care să ţină cont de vreun păstor şi de vreo poruncă în asemenea măsură încât să nu se lepede dacă păstorul schiopătează sau porunca e prea aspră. Nu cred că e bine să evităm să privim direct starea reală a credincioşilor ortodocşi români, al căror ataşament faţă de Biserică e incert, a căror participare la slujbe e sporadică şi semiformală, a căror educaţie creştinească minimală e mai degrabă pietistă, de factură ocultă sau misticizantă, şi a căror prezenţă la Sfânta Împărtăşanie e infimă în raport cu numărul lor. Nu cred că trebuie să numărăm dosare la CNSAS înainte de a număra câţi ortodocşi sunt realmente practicanţi. Nu cred că trebuie să îi eliminăm din socoteli şi din decizii pe credincioşii laici, chiar dacă printre ei se numără oameni de afaceri sau oameni implicaţi politic, după cum nu cred că socotirea averilor bisericeşti va ameliora disponibilitatea pentru milostenie a credincioşilor noştri. Bineînţeles că orice lămurire făcută cu bună-credinţă va avea efect benefic şi nu cer ascunderea a nimic din ceea ce e greşit sau dubios, însă cer să nu uităm că grija numărul unu o reprezintă credincioşii. Clerul este doar partea slujitoare a Bisericii… Efortul de a face bine în Biserică trebuie să se refere la toţi fiii ei, clerici şi credincioşi, deopotrivă.
În contextul românesc actual, în care lumea politică este odioasă şi lipsită de orice fărâmă de moralitate, în care mediul intelectual este debusolat şi incapabil să mai ofere repere şi modele autentice şi profunde, revine Bisericii sarcina de a repune în faţa oamenilor modelele şi valorile creştine, competitive pe „piaţa ideologică“ a lumii moderne, dacă sunt expuse corect. De aceea, vom încerca, într-o serie viitoare de articole, să vedem ce are de oferit Biserica, ce au pierdut şi trebuie să recâştige credincioşii şi cât de actuală şi ofertantă este, de fapt, învăţătura Bisericii chiar şi în vremuri considerate pierdute pentru dez­voltarea spirituală a omului. Aceasta este adevărata răscruce a Bisericii: a aduce corect şi responsabil paşii lui Hristos pe oricare din căile lumii, pentru a le înduhovnici.