Cuviosul Serghie s-a născut în marea ce­tate a Rostovului, în Rusia, din părinţi bine­cre­dincioşi, pe nume Chiril şi Maria. Într-o zi, pe când era încă însărcinată, mama sa a mers la Sfânta Liturghie, după cum obişnuia, şi mare minune s-a săvârşit, căci pruncul a glăsuit de trei ori din pântecele maicii sale: prima dată când s‑a început a se citi Sfânta Evanghelie, apoi la Heruvic şi a treia oară la „Sfintele Sfinţilor“. Şi toţi au luat acesta ca un semn de­spre sfinţenia vieţii celui ce urma să se nască.
Venind pruncul pe lume, i-au pus din botez numele Vartolomeu. Şi de când s-a născut, spre marea mirare a maicii sale şi a tuturor, el nu a primit să sugă niciodată miercurea şi vinerea, postind astfel desăvârşit încă de la începutul vieţii sale.
Când a mai crescut însă, Vartolomeu avea mari probleme cu învăţătura, fiind, aşa cum se spune în viaţa lui, „zăbavnic la minte“, căci ori­cât se străduia învăţătorul său, el nu pricepea nimic şi nu sporea deloc. Într-o zi, însă, pe când se plimba printr‑o dumbravă, copilul a în­tâlnit un pustnic şi, spunându-i neputinţa sa de a înţelege învăţătura cărţii, i-a cerut să se roage pentru el. Pustincul i-a făcut rugăciune, l-a binecuvântat şi din clipa aceea s-a deschis mintea lui spre toată înţelepciunea. Şi toată copilăria sa a rămas mai departe iubitor de post şi înfrânare, departe de jocurile copilăreşti ale celor de vârsta lui şi deprinzând cu uşurinţă toate cele ce îl învăţa dascălul său. După o vreme părinţii săi s-au mutat din Rostov la Radonej şi la scurtă vreme au trecut la Domnul, lăsându‑i tânărului Vartolomeu toată averea lor. Iar el, vă­zând moar­tea părinţilor săi şi înţelegând de­şer­tăciunea acestei vieţi, a împărţit toată averea, neoprind pentru sine nimic, şi a continuat să trăiască în post şi rugăciune, într-o chiliuţă pe care şi-a făcut-o singur. Mai târziu a fost vizitat de un monah pe nume Mitrofan, care l-a şi tuns în monahism, cu numele Serghie, şi care, la plecare, a profeţit că în acel loc avea să se ridice mânăstire mare şi vestită.
Iar Sfântul a rămas mai departe să se nevo­iască acolo, biruind toate ispitele şi nălucirile diavoleşti. Şi i s-a dus vestea de părinte îm­bu­nătăţit şi mulţi au venit să se nevoiască împreună cu el. Între ei un arhimandrit, Simeon din Smolensk, a venit cu bani mulţi, cu care s-a zidit o biserică mare şi s-a lărgit mânăstirea. Şi rânduiala mânăstirii era ca, oricât de ma­re nevoie ar fi fost, nimeni să nu iasă din mâ­năstire şi să ceară, ci, petrecând în ru­gă­ciu­ne, să aştepte ajutorul lui Dumnezeu. Şi întotdeauna Dumnezeu se îngrijea ca nimic să nu lipsească obştii.
Când Sfântul Serghie îşi alesese locul de pustnicie, el înadins a căutat un loc fără apă, ca să îşi sporească osteneala, aducând apa de departe, dar acum părinţii deja cârteau, gândind că mânăstirea fusese construită fără dreaptă socoteală. Atunci Sfântul Serghie s-a rugat cu nădejde, iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi a izvorât izvor de apă lângă mânăstire, cum se vede şi astăzi.
Altă dată Sfântul a înviat cu rugăciunea fiul unui om credincios şi mulţi cuprinşi de duhuri necurate se izbăveau pe cale mai înainte de a ajunge chiar la el. Tot între minunile vrednice de pomenire este şi aceea că, odată, trecând pe lângă mânăstire, fericitul Ştefan, episcopul Permului, l-a binecuvântat de la distanţă pe Sfântul, iar acesta, fiind la masă, spre mirarea ucenicilor, îndată s-a ridicat, răspunzând la binecuvântarea prea sfinţitului. Mai citim în viaţa Cuviosului Serghie că s-a învrednicit de o vedenie minunată în care Dumnezeu i-a descoperit viitorul preafrumos al Lavrei şi numărul mare de ucenici care se vor ridica aici la măsuri mari ale sfinţeniei.
La o vreme, primind scrisoare de îndemn de la însuşi Patriarhul Filoteu al Constan­ti­no­polului, Sfântul Serghie a rânduit în mâ­năs­tirea sa viaţă de obşte şi s-a retras apoi la li­nişte în singurătate. Nu stat însă mult, căci ob­ştea şi Mitropolitul Alexie al Moscovei l-au rugat să revină. Apoi Mitropolitul Alexie l-a chemat în taină, rugându-l să primească harul arhieriei şi să păstorească după el mai departe, însă Sfântul Serghie, cu multă smerenie, l-a refuzat categoric. Şi minunile din viaţa Cuviosului nu au contenit până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, căci se învrednicise de darul înainte-vederii. Odată ucenicul său l-a văzut învăluit în foc de la cap până la picioare, pe când slujea Sfânta Liturghie.
Dar mai mare decât toate acestea a fost cer­cetarea Maicii Domnului de care s-a învrednicit Sfântul. Astfel, într-o seară, pe când îşi făcea pravila, aşa cum obişnuia, în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce a rostit Acatistul Bunei Vestiri, Sfântul a avut descoperire despre vizita ce avea să le facă Prea Sfânta în noaptea aceea şi a vestit despre aceasta şi pe ucenicul său, părintele Mihail. Într-adevăr, la scurt timp, s-a auzit glas din cer vestind venirea Maicii Domnului şi Sfântul, ieşind în tinda chiliei, a văzut lumină mare şi în lumină pe Maica Domnului însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan. ­Atunci Sfântul Serghie a căzut la pământ, iar Maica Domnului, atingându-l cu mâinile sale, l‑a în­cre­dinţat de ocrotirea ei, atât pe el în această viaţă, cât şi întreaga mănăstire pururi, după care s-a făcut nevăzută.
Sfântul Serghie a mai trăit până la vârsta de 78 de ani şi, cunoscându-şi mai înainte cu 7 luni trecerea din lumea aceasta, a rânduit stareţ pe ucenicul său Nicon şi s-a retras să se liniştească. Iar înainte de moarte s-a împărtăşit singur cu Sfintele Taine şi aşa şi-a dat sufletul său. Stă scris în viaţa sa că şi după moarte chipul i-a rămas luminos, ca al unuia care dormea.
Când s-a deschis mormântul Sfântului Serghie, după 3 ani, au aflat sfintele lui moaşte întregi şi binemirositoare, şi întocmai şi hainele. Şi au aşezat sfintele moaşte cu cinste spre închinare, binecuvântare şi tămăduire credincioşilor. Şi astăzi ele se află în Catedrala Sfintei Treimi, într-o frumoasă raclă de argint.