LOADING

Type to search

De la Valeriu Gafencu citire…

De la Valeriu Gafencu citire…

Share

Am extras mai jos câteva fragmente memorabile din convorbirile purtate de Ioan Ianolide cu Valeriu Gafencu în vremea detenţiei lor comune. Apărute în amplul volum mărturisitor Întoarcerea la Hristos, aceste discuţii tematice, consemnate de interlocutor cu smerenie şi scrupulozitate, sunt foarte grăitoare pentru gândirea creştină şi statura moral-duhovnicească a „sfântului închisorilor“, iar pe deasupra îşi păstrează aproape pe de-a-ntregul actualitatea, constituind adevărate „capete“ de Filocalie românească.

Am extras mai jos câteva fragmente memorabile din convorbirile purtate de Ioan Ianolide cu Valeriu Gafencu în vremea detenţiei lor comune. Apărute în amplul volum mărturisitor Întoarcerea la Hristos, aceste discuţii tematice, consemnate de interlocutor cu smerenie şi scrupulozitate, sunt foarte grăitoare pentru gândirea creştină şi statura moral-duhovnicească a „sfântului închisorilor“, iar pe deasupra îşi păstrează aproape pe de-a-ntregul actualitatea, constituind adevărate „capete“ de Filocalie românească.
Despre preoţie
– Crezi, Valeriu, că preoţia celibatară este bună?
– Din punct de vedere al dăruirii, ea este bună, căci celibatul înlesneşte dezlipirea de orice interes şi legătură omenească; dar celibatul este foarte greu de respectat, şi din această per­spectivă este o mare ispită. Formula ortodoxă mi se pare mai înţeleaptă: cu ierarhi monahi şi cu preoţi familişti.
– Dar nu are şi formula preoţiei familiste neajunsurile ei?
– În mod ideal, preotul, chiar dacă are familie, trebuie să se poată smulge oricând din sânul ei pentru Hristos, iar dacă are bunuri materiale, să fie ca şi cum nu le‑ar avea. Căci preotul, ca să fie viu pentru Hristos, trebuie să fie mort pentru lume – dar tocmai pentru a sluji lumea. El trebuie să fie în primul rând un exemplu de vieţuire creştină. Preoţii să lase lumea păcatului să‑şi îngroape morţii, iar ei să se smulgă din ea pentru a zidi lumea creştină. Ar fi bine ca problemele materiale ale familiilor preoţeşti să fie integrate şi preluate de comunitate. […]
– Preoţii şi ierarhii trebuie să facă politică?
– Preotul este călăuzitorul duhovnicesc al omenirii creştine, prin urmare este angajat în toate problemele omeneşti, şi cu atât mai mult în cele de orientare a lumii. Deci dacă politica înseamnă orien­tare, preotul se ocupă de politică. Având în vedere nedesăvâr­şirea condiţiei umane, în care formele sunt în continuă schim­bare, preoţii nu guvernează, ci veghează guvernările; ei ve­ghează bi­nele, deci se fixează pe un plan spiritual‑moral şi ideatic. Clerul trebuie să‑şi menţină libertatea şi independenţa faţă de sectorul politic tocmai pentru a‑l putea înrâuri şi, eventual, primeni. Dar a lăsa lumea să fie guvernată la întâm­plare, înseamnă a‑şi pier­de misiunea lui clericală. Ideală este socie­tatea condusă prin con­lucrarea divină şi umană, clericală şi lai­că, bisericească şi sta­tală. Clerului îi revine greaua misiune de a forma spirituali­tatea pe fundalul căreia să se desfăşoare istoria…
Despre mistică
– Valeriu, noţiunile de mistică şi misticism sunt astăzi deni­grate; totuşi oamenii cred în Dumnezeu şi au nevoie de comu­niune cu El. Tu însuţi ai o trăire lăuntrică profundă. Deci ce tre­buie făcut?
– În primul rând, trebuie să denunţăm de rea‑credinţă pe aceia care au reuşit, aici şi în alte părţi, să discrediteze noţiunea de mistică. Mistica va rămâne centrul renaşterii creştine care se pre­figurează, căci prin ea creştinul intră în comuniune cu Hris­tos, printr‑un proces sufletesc treptat de curăţire şi desă­vârşire. Se porneşte de la întoarcerea omului în sine însuşi spre a‑L că­uta pe Hristos şi se ajunge la unirea cu Dumnezeu prin dra­goste. Trăirea lăuntrică transformă firea, umple mintea de cu­noştinţă, întăreşte voinţa, curăţeşte inima şi face din om un purtător de Hristos. Spre deosebire de morală, care impune ri­goarea unor porunci, mistica este un act viu, intim, de trăire în Duhul Sfânt. Fiind o „artă“, ea presupune un îndrumător, un povăţuitor. Acesta este un Avvă, un Părinte, care pe lângă fap­tul că administrează harul, are el însuşi o trăire lăuntrică şi o practică isihastă.
– Care este începutul vieţii lăuntrice cu Hristos?
– Credinţa, credinţa în Dumnezeu. Sunt oameni care cred prin firea lor şi prin mediul în care au trăit. Sunt oameni care ajung la credinţa din ei înşişi după căutări şi rătăciri. Sunt oa­meni care pervertesc credinţa din ei prin manifestări străine, degradante ori chiar satanice. Credinţa este o componentă po­tenţială a structurii sufleteşti, dar ea necesită un proces atent şi ordonat de cunoaştere. Iar Biserica are rolul de a ne învăţa dreapta‑credinţă.
– Dacă începutul vieţii lăuntrice este credinţa, care este sfâr­şitul, încununarea ei?
– Credinţa e un sâmbure mic ce creşte necontenit în viaţa aceasta şi în viaţa viitoa­re, până la desăvârşirea omului şi uni­rea lui, prin dragoste, cu Dumnezeu. Deci dra­gostea este virtutea cea mai mare, care nu în­locuieşte, ci întăreşte şi mai mult cre­dinţa. […]
Despre pace
– Valeriu, ce este pacea?
– Pacea este o taină şi nu se află decât în Hristos, prin Hris­tos şi pentru Hristos.
– Pacea e în suflete ori în lume, în istorie ori în veşnicie?
– Fiind în Hristos, ea e în toate şi prin toate. […]
– Poate exista pace lăuntrică fără războiul nevăzut?
– Cine nu luptă şi nu învinge patimile şi ignoranţa, acela nu cunoaşte pacea.
– Ce este de fapt războiul nevăzut?
– Întoarce‑te în tine însuţi şi vei vedea!
– Poate exista pace lăuntrică fără pace cu oamenii?
– Atâta vreme cât eşti vinovat faţă de oameni, cu voie şi fără voie, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, prin omisiune ori prin acţiune, nu poţi fi împăcat nici cu Dumnezeu şi nici cu tine însuţi. […]
– Pacea, atât în inimile oamenilor, cât şi în lume, pare cu totul instabilă!
– Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se găsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte de toate o problemă spi­ri­tuală, chiar dacă ea se manifestă pe plan politic, social, eco­no­mic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele oameni­lor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu‑şi află pacea decât în domeniul religiosului. Religiosul este fundamental în istorie. […]
Despre libertate
– Este libertatea o emanaţie a răului?
– Nicidecum. Răul nu există ontologic. În Dumnezeu nu exis­tă rău. Răul este răstălmăcirea libertăţii cu care Ziditorul a înzes­trat pe oameni şi pe îngeri, creaturile Lui cu conştiinţă li­beră. Răul în­cepe cu orgoliul lui satan şi cu neascultatea omu­lui.
– Respectă Dumnezeu libertatea omului?
– Prin atotştiinţa Sa, Dumnezeu a respectat ontologic liber­tatea omului, căci în creaţie a prevăzut naşterea Fiului Său, iar prin atotbunătatea Sa, Dumnezeu s‑a făcut Om şi suferă îm­pre­ună cu noi până ce se va mântui lumea. Natura omului e li­beră. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator.
– Satana respectă libertatea omului?
– Satana nu cunoaşte lăuntrul omului, dar foloseşte toate mijloacele ca să‑l robească pe om, căci el însuşi este rob netreb­nic. Nu există libertate în rău.
– Omul respectă libertatea omului?
– Prin egoism şi tendinţa de dominare, omul e lup pentru om; prin virtute şi luminarea harului, omul e Hristos pentru om. Respectarea omului de către om este o problemă a îndum­nezeirii oamenilor. […]
– Poate exista o falsă libertate?
– Dacă poate exista un hristos mincinos, e firesc să existe şi o libertate falsă. Ea poate fi spirituală, politică sau socială. Toate formele de manifestare a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr. […]
– Poate omul să‑şi determine singur destinul?
– Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de domi­naţie şi de egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi sen­zual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, deve­nind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posi­bilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai mare: alienarea oamenilor. Adepţii antropocentrismului modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit‑o. Astfel, lumea ali­enată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa pro­priei ei răutăţi. […]
– Va primi lumea creştină de mîine viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?
– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tor­tură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar me­todele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hris­tos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu cre­dinţă de oameni…