LOADING

Type to search

Despre icoanele Maicii Domnului (1)

Despre icoanele Maicii Domnului (1)

Share

Maica Domnului ocupă un loc deosebit de important în Biserica Ortodoxă, datorită faptului că ea este cea care L-a născut după trup pe Fiul lui Dumnezeu şi totodată „prima fiinţă umană care a realizat scopul Întrupării – îndumnezeirea omului“. Ei, care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii“, Biserica i-a rezervat un cult de supravenerare şi a proclamat-o încă de timpuriu – la Sinodul III Ecumenic, Efes, 431 – Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu“. Cinstirea excepţională de care s-a bucurat încă din epoca apostolică a făcut şi ca icoana sa să ocupe primul loc după cea a Mântuitorului Hristos.

Reprezentările Maicii Domnului se disting de cele ale tuturor celorlalte categorii de sfinţi atât prin diversitatea tipurilor iconografice, cât şi prin evlavia cu care sunt cinstite de către credincioşi. De asemenea semnificativ este locul pe care acestea îl ocupă în cadrul programului iconografic al bisericilor ortodoxe: bolta altarului şi icoana din partea stângă a uşilor împărăteşti, ca pandant al icoanei lui Hristos, pentru a le enumera doar pe cele mai importante.
Conform Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, icoana Maicii Domnului, ca şi cea a Mântuitorului Hristos, are o origine apostolică. Sfântului Apostol Luca i se atribuie zugrăvirea primelor trei icoane ale Preasfintei Fecioare, care deşi nu s-au păstrat până azi, au determinat formarea a trei tipuri iconografice majore, prezente până azi în iconografia ortodoxă: Eleusa (Miluitoarea), Hodighitria (Povăţuitoarea) şi Oranta (Rugătoarea). Această tradiţie este consemată întâia oară de istoricul bizantin Teodor Citeţul (sec. 6), care afirmă că icoana Hodighitriei zugrăvită de Sf. Ap. Luca a fost trimisă din Ierusalim de către împărăteasa Eudoxia, soţia împăratului Teodosie II, surorii acestuia, Pulheria, care a aşezat-o în ctitoria sa din Constantinopol dedicată acestei icoane. Ulterior, icoana este menţionată şi de către Sf. Andrei Criteanul (sec. 8), Sf. Gherman, Patriarhul Constantinopolului (sec. 8) şi de către Epistola celor trei patriarhi către împăratul Teofil (sec. 9). De asemenea o serie de texte liturgice fac referire la o asemenea tradiţie, afirmând că icoana zugrăvită de Sf. Luca a fost prezentată Maicii Domnului, care a binecuvântat lucrarea Apostolului, spunând: „Harul şi puterile mele să fie cu acest chip“. Tradiţia Bisericii menţionează şi anumite icoane nefăcute de mână ale Născătoarei de Dumnezeu, dintre care cea mai cunoscută este cea întipărită în mod miraculos pe una din coloanele bisericii construite în Lidda (lângă Ierusalim) de Sf. Ap. Petru şi Ioan, icoană sărbătorită pe 12 martie. Minunea este menţionată de către Sf. Andrei Criteanul, Gheorghe Monahul (sec. 9) şi de către Epistola celor trei patriarhi către împăratul Teofil.
Cele mai vechi reprezentări păstrate ale Maicii Domnului sunt câteva fresce din catacombele Romei, din sec. 2‑3, înfăţişând Bunavestire (catacomba Priscillei), Închinarea magilor (catacomba Priscillei, a Domitillei, a lui Calist etc.) şi pe Fecioara cu Pruncul în braţe (catacomba Domitillei).
Trăsăturile fizice ale Născătoarei de Dumnezeu au fost transmise de-a lungul timpului atât prin intermediul reprezentărilor iconografice, cât şi cu ajutorul unor mărturii scrise, de dată târzie însă. Cea mai cunoscută descriere a chipului său îi aparţine istoricului bizantin Nichifor Calist (sec. 14), fiind ulterior preluată şi de către Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna: „Iar Preasfânta de Dumnezeu Născătoare a fost cu statura mijlocie, deşi unii zic a fi fost de trei coţi. Faţa o avea nici rotundă, nici ascuţită, dar întrucâtva prelungă; chipul îi era de culoarea grâului, cu părul ascuns gălbui; cu ochii vioi şi curaţi având în ei vederi (pupile) gălbui tocmai de culoarea olivelor (măslinelor), cu sprâncenele încovoiate, lungi şi puţin negre; nasul ceva cam lung, cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii; cu mîinile lungăreţe şi cu degetele asemenea“.