LOADING

Type to search

În Kosovo: Ortodoxia printre minarete

În Kosovo: Ortodoxia printre minarete

Share

„Fără Kosovo şi Metohia,
Serbia nu există!”
Episcopul Artemie

Kosovo şi Metohia, „leagănul naţiunii sârbe” (numit de sârbi şi KosMet), însumează o suprafaţă de 10.887 km pătraţi, iar dacă va fi în final recunoscut ca ţară, va deveni primul stat etnic musulman din Europa! Mai mult decât atât, Kosovo reprezintă suprafaţa cu cea mai mare densitate de biserici şi mânăstiri ortodoxe de pe glob: aprox. 1400 (majoritatea fiind monumente istorice medievale)! De altfel, însăşi cuvântul Metohia vine de la grecescul metoh şi înseamnă „proprietatea bisericii”. Aşadar, Tărâmul Bisericii, care a fost inima statului sârb în secolele 12-14 – şi, în cea mai mare parte, posesiune a mânăstirilor Graceaniţa, de lângă Priştina, Bogorodiţa Ljeviska, din Prizren, Vîsoki Deceani, de lângă Peci, şi Sfinţii Arhangheli, din apropierea Prizrenului –, a ajuns o enclavă împânzită de moschei şi minarete! Cu toate acestea Serbia nu recunoaşte şi nici nu are de gând să recunoască vreodată o republică kosovară. De lucrul acesta m-am convins şi zilele trecute, când am încercat să trec din Kosovo, pe la Gnijilane, în Serbia: kosovarii mi-au ştampilat paşaportul de ieşire din aşa-zisa lor republică, numai că sârbii mi-au explicat politicos că nu am de unde „ieşi”: din Serbia în Serbia nu se poate! Fiindcă „Republica Kosovo” nu există pentru ei, şi pentru că intrasem prin Muntenegru, a trebuit să fac cale întoarsă şi să ies prin Macedonia, pe la Skopje, sârbii neavând decât Check point-uri cu kosovarii! I-am întrebat la întoarcere pe poliţiştii din Kosovo de ce nu mi-au spus că nu pot trece pe acolo şi mi-au răspuns că noi, românii, suntem prietenii sârbilor şi nu ai lor! Peste două zile, când am intrat în Serbia, poliţistul de frontieră, pe lângă ştampila de intrare, a mai aplicat două ştampile de anulare peste cele kosovare! L-am întrebat de ce îi urăşte atât de mult şi mi-a răspuns că sunt musulmani care n-au făcut nimic altceva în viaţă decât mulţi copii, trăind apoi din alocaţiile plătite de statul iugoslav, bani pentru care a trebuit să muncească el şi mulţi alţi sârbi, în timp ce kosovarii albanezi îşi înarmau UCK-ul terorist… Un alt motiv pe care mi l-a dat, cred că e bine exprimat şi de Episcopul Artemie: „Din iunie 1999, când trupele NATO au intrat în Kosovo, 150 dintre bisericile şi mânăstirile noastre au fost distruse” (printre ele numărându-se şi Mânăstirea Sfintei Treimi din Musutiste – 1465, Biserica Arhanghelilor din Gornje Nerodimlje şi Biserica Sf. Nicolae din Prekoruplje).
Vechea Serbie, cum  numesc astăzi sârbii Kosovo şi Metohia, şi-a autoproclamat independenţa la 17 februarie 2008. Misiunea EULEX, prin care UE a intenţionat să impună  independenţa Kosovo, nu a fost aprobată de către Consiliul de Securitate al ONU şi ca atare a dat greş. NATO, după ce a bombardat în urmă cu zece ani Serbia, îi apără acum pe sârbi şi mânăstirile ortodoxe din Kosovo de atrocităţile albanezilor kosovari. Aveam să mă minunez de gheretele blindate ale paraşutiştilor italieni care apărau Deceani-ul şi Patriarhia din Peci, ce erau pur şi simplu ciuruite de gloanţe! (De altfel, îi sugerez oricărui temerar care se aventurează în Kosovo să nu înnopteze decât sub protecţia KFOR!) Eu am vrut să fi mas la Patriarhia din Peci, dar nu s-a putut, pentru că a doua zi era chiar hramul mânăstirii şi arhondaricul era plin, aşa că, după un tur lămuritor prin oraş, m-am îndreptat spre marea lavră de la Vîsoki Deceani. Nu erau locuri de cazare nici acolo, fiindcă veniseră doi episcopi şi câteva maici de la Jicea, dar părintele Andrei nu ne-a lăsat pe dinafară (eram împreună cu câţiva pictori bisericeşti), ci ne-a încropit câteva paturi în trapeza cea mare a mânăstirii, trimiţându-ne şi o cină monahală, însoţită de nelipsitul lor vin roşu (demisec, bun şi… vechi!). Dumnezeu să-i ocrotească – şi pe el, şi pe părinţii Petar, Damaschin, Avacum şi toţi ceilalţi mărturisitori ai Ortodoxiei din Kosovo. Sunt monahi tari în credinţă, ce ascultă îndemnul episcopului lor: „Rămânem aici, în ciuda violenţei, ca o mărturie a credinţei şi a adevărului despre enclavele în care  sârbii trăiesc ca în nişte lagăre de concentrare!”. Într-adevăr, sârbii sunt izolaţi complet în câteva sate, din care nu ies decât escortaţi (uneori chiar de jandarmi români). „În ceea ce priveşte viaţa sârbilor…, dacă se poate vorbi despre viaţă în asemenea condiţii, ei trăiesc în acelaşi mod în care trăiau prizonierii şi cei întemniţaţi în lagărele de concentrare din cel de-al doilea război mondial, ca la Auschwitz sau Jasenovac. Trăiesc extrem de greu, în condiţii imposibile, privaţi de toate drepturile şi libertăţile umane, începând cu dreptul la viaţă, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la muncă, până chiar şi dreptul la propria siguranţă” – mărturiseşte Episcopul Artemie.

I-am întrebat de ce şi-au ales ca sărbătoare naţională amintirea unei bătălii pierdute – de Vidovdan (ziua Sfântului Vitus), când sârbii, conduşi de prinţul Lazăr Hrebeljanovici, au fost „înfrânţi”, în 1389, la Kossovopolje („câmpia păsărilor negre”) de armatele turceşti ale lui Murad I (care a murit şi el în acea luptă asasinat de Miloş Obilici, fiind astfel singurul sultan mort pe câmpul de bătălie!) şi Baiazid Ildîrîm („Fulgerul”, supranume câştigat chiar în acea încleştare)? Mi s-a răspuns că, de fapt, pe câmpul de la  Kosovo (Gazimestan) a fost apărată Europa (!) şi că oricum nu se poate vorbi de o înfrângere clară a cuiva în acea luptă. Atunci a fost arborat pentru prima oară şi steagul Serbiei, având pe el o cruce ortodoxă şi, în fiecare colţ, câte o literă chirilică „C”, simbolizând deviza: „Doar Unitatea îi Salvează pe Sârbi”.
Contrar faţă de ceea ce mă aşteptam să fie vilayetul Kosovo, am văzut o provincie dinamică, în plină dezvoltare, de parcă nici nu s-a auzit vreodată pe acolo de criză economică. Am aflat însă şi secretul construcţiilor atâtor case, sau chiar al autostrăzilor ce pleacă din Priştina: materialele de construcţii sunt primite de la UE şi costă foarte puţin – cu un euro poţi cumpăra până la zece saci de ciment sau un metru cub de cărămidă! Preţul, însă, este valabil numai pentru arbanasi (cum îi numeau plavii pe albanezi), nu şi pentru sârbi! Din acest motiv, casele sârbeşti (câte au mai rămas) nu au atâtea etaje câte au cele kosovare (pe care albanezii le lasă neterminate, de obicei netencuite, pentru ca să nu plătească impozite la stat!).
În afară de noile vile albaneze, de ruinele caselor sau bisericilor ortodoxe şi de străzi botezate cu numele lui Bill Clinton, Kosovo te uimeşte prin monumentele sale închinate eroilor locali, de regulă luptători UCK zugrăviţi în mărime naturală pe marmură neagră şi înarmaţi până în dinţi: cu grenade şi puşti mitralieră, ba chiar şi cu câte un aruncător de grenade care trece prin piatra funerară chiar pe umărul răposatului! De cele mai multe ori găseşti pe mormintele lor şi nelipsitele flori de plastic…
Este destul de riscant să fotografiezi astfel de monumente funerare – şi în general orice ruină – fiindcă arbanasii apar de obicei ca din pământ oriunde te opreşti, totdeauna mulţi la număr, interesaţi de ceea ce faci şi, mai ales, de obârşia ta… Asta şi pentru că pe străinii care se încumetă să vină în Kosovo poţi să-i numeri pe degete (în afară de militarii KFOR).

Ca să înţelegem noi mai bine ce înseamnă Kosovo pentru Serbia, părintele Danilo de la Studeniţa mi-a spus că este echivalentul Transilvaniei pentru România, sau al Kaşmirului pentru India. Fortăreţele şi castelele principilor sârbi se aflau în nordul provinciei Kosovo-Metohia. Primele mânăstiri înfloritoare ale sârbilor în Kosovo s-au ctitorit. Secole de-a rândul Patriarhia Sârbă şi-a păstorit supuşii de la Peci, începând cu anul 1346, şi a fost singurul factor ce a menţinut coeziunea şi credinţa dreaptă a sârbilor în timpul lungii stăpâniri otomane. Şi adevărat e că cel mai dureros lucru pentru mine în Kosovo a fost să mă trezesc dimineaţa cu chemarea muezinului la rugăciune, în timp ce privirea-mi zăbovea pe magnificele fresce sârbeşti din vremea dinastiei Nemanja! Sârbii de aici au însă încredere doar în Dumnezeu şi spun că şi de mai rabdă cinci sute de ani (cât au îndurat jugul otoman), la Kosovo nu renunţă, pentru că acolo e istoria şi identitatea lor naţională. În oameni, în ONU, în UE şi în alte organisme internaţionale şi-au pierdut demult nădejdea, şi mărturie despre asta dă tot Artemie, Episcopul de Raska-Prizren, Kosovo şi Metohia: „Nu am nici o rugăminte către liderii UE după tot ce-au făcut. Rugămintea implică încredere, (faptul) că cineva are încredere şi aşteaptă să fie salvat. Nu avem încredere în ei; sunt ultimii de la care aşteptăm vreun ajutor. În locul unei rugăminţi, avem un mesaj pentru ei: acela că drepta­tea dumnezeiască este mai puternică, mai dreaptă decât cruzimea şi minciunile oamenilor. Ar trebui să mediteze măcar la aceasta…”
Cine are urechi de auzit, să audă…