LOADING

Type to search

Cremele de la Marea Moartă

Share

Marea Moartă este cel mai jos punct de pe pământ (400m sub nivelul mării) şi cea mai sărată acumulare de apă care există.
În ultima perioadă, însă, potenţialul său turistic este intens exploatat. Industria hotelieră a explodat. Mii de oameni vin să se trateze în apele sărate sau cu ajutorul nămolului. Se prepară tot felul de creme cu extracte minerale din Marea Moartă: pentru faţă, pentru mâini, de zi, de noapte, de protecţie, pentru revigorarea tenului…
Este deja o tradiţie ca, în drum către Sinai, toţi pelerinii veniţi la Locurile Sfinte să facă un popas pentru cumpăra câteva creme. Un cadou frumos pentru cei de acasă. Ceva însă le scapă…

Aprilie 2007, Ierusalim. O dimineaţă senină şi răcoroasă. M‑am trezit devreme şi am coborât în curtea Aşezământului Românesc. Plecam la Sinai. Pe o băncuţă era o maică spre 60 de ani, însă în putere, cu camilafcă rusească, vorbind cu nişte fete. M‑am gândit că trebuie să fie de la Eleon (mânăstirea rusească de lângă Ierusalim). Am salutat‑o şi mi‑a răspuns cu un chip senin şi un zâmbet care vădea o bunătate extrordinară. Când am auzit‑o continuând discuţia într‑o franceză fluentă, am început să mă întreb de unde era oare.
Ne‑am urcat în autocar şi am pornit. După ce am ieşit din Ierusalim, drumul a început să coboare. De‑o parte şi de alta – pustiu. Numai nisip şi piatră. Ne apropiam încet de Marea Moartă. Am ajuns într‑o staţiune aflată chiar pe mal. De jur‑împrejur – hoteluri luxoase în mijlocul deşertului. În spatele lor – pereţi uriaşi de stâncă uscată, galben‑maronie. Am coborât. M‑a frapat atmosfera cumva apăsătoare. Soarele strălucea cu putere, reflectat de apă şi de nisipul din jur, în contrast cu cerul senin, dar care părea întunecat. În această lumină puternică realitatea se percepe parcă altfel. Şi un miros greu, urât, probabil emanaţii de sulf din mare. Mă simţeam cumva ca „pe tărâmul celălalt”. Mai trebuia să apară „ghionoaia” sau „zmeul”…
Mulţi oameni pluteau fără nici un efort, ţinuţi la suprafaţă de salinitatea extremă a apei. Am mers la mal. Valurile mici făcuseră o crustă de sare acolo unde marea întâlnea uscatul. M‑am gândit să bag un deget în apă. Era unsuroasă ca un ulei, probabil datorită cantităţii mari de săruri de potasiu. Şi parcă mirosea urât. Oricât am încercat să mă spăl după aceea, am rămas mult timp cu senzaţia că degetul arătător e tot unsuros. Mă uitam la cei care ieşeau din mare. Cum or fi putut să stea în apă? – mă întrebam. Unsoarea asta nu iese uşor…
Grupul nostru era în magazinul de creme. E deja o „tradiţie” ca toţi turiştii şi pelerinii care trec spre sau dinspre Sinai să oprească aici. Sunt sute de sortimente de creme cu plante şi extracte minerale din Marea Moartă, recomandate pentru tot felul de afecţiuni ale pielii, pentru un ten frumos şi proaspăt sau pentru întreţinerea mâinilor.
Mi‑am făcut socotelile. Cu toate că bugetul era destul de limitat, am hotărât să cumpăr mamei, bunicii şi altor câteva persoane câte o cremă. Le‑am cumpărat şi m‑am întors în autocar înaintea celorlalţi.
Maica era singură în tot autocarul. Am abordat‑o în engleză: „N‑aţi coborât?”. Mi‑a răspuns calmă şi zâmbitoare, într‑o engleză perfectă, cu un uşor accent franţuzesc: „O, nu! Nu‑mi face plăcere să calc pe acest pământ blestemat!”. Cred că am făcut ochii mari, pentru că maica a simţit nevoia să se explice: „Suntem pe locul fostelor cetăţi Sodoma şi Gomora, pe care Dumnezeu le‑a ars cu foc din cer!”. Atunci am realizat că avea dreptate. Istoricii plasează cele două cetăţi undeva pe malul Mării Moarte. Întreaga mea stare avea acum o explicaţie. Am mai şters o dată degetul arătător de colţul gecii, însă degeaba. Senzaţia de unsuros a rămas. Acum, după cuvântul maicii, simţeam cumva că „m‑am spurcat”.
„Ce‑ai luat?” – a continuat maica. „Nişte creme de faţă pentru mama. Numai 50 de dolari!” – i‑am răspuns bucuros. „Foarte bine. Frumos dar de la Locurile Sfinte! Îi duci mamei tale să‑şi dea pe faţă cu scursurile Sodomei şi Gomorei, ca să aibă un ten frumos!” – a continuat maica cu blândeţe şi uşor ironic. Apoi a râs: „Măi, măi! Cu aghiasmă proaspătă cu mireasmă de busuioc nu era mai bine?”. Am simţit că mi se pune un nod în gât: „Cred că aveţi dreptate! O să încerc să le dau cuiva din autocar cu un preţ mai mic”. „Adică să‑i faci lui rău? Nu, dacă vrei să mă asculţi, trebuie să le arunci!”. I‑am promis asta, nu fără strângere de inimă, şi am schimbat subiectul.
Încet‑încet am început să descopăr cu cine stăteam de vorbă. Maica Maria Magdalena era născută în Franţa, fusese catolică, trecuse la Ortodoxie şi chiar îl cunoscuse personal pe părintele Paisie Aghioritul. De mulţi ani trăia în pustie, în Sinai, într‑o peşteră cumpărată de la beduini, nu departe de Mânăstirea Sf. Ecaterina. Acum „era bine”: avea un izvoraş şi o mică grădină amenajată lângă peşteră, deci tot ce avea nevoie. La început spunea că a fost mai greu. Nu avea decât un sac de dormit. În deşert nopţile sunt extrem de reci şi toate jivinele se ascundeau în sacul maicii. Dimineaţa, când se trezea, ieşeau din sac scorpioni, miriapozi, păianjeni, şoricei, şopârle şi tot felul de asemenea „animăluţe prietenoase”, însă nici una nu i‑a făcut vreodată rău. Veneau la căldură noaptea şi dimineaţa plecau…
Firul povestirii a fost brusc întrerupt de graniţă. Trebuia să coborâm pentru controlul paşapoartelor.
„Unde e sacoşa cu creme?” – m‑a întrebat maica pe când stăteam la rând, la graniţă. „L‑am pus, cum v‑am promis, lângă un coş de gunoi”. „A, nu aşa!” – a zis maica, agitată. „Le vor găsi alţii sigilate şi le vor lua ei. Du‑te şi ia‑le!”…
La Sinai, în camera de hotel, sub privirile colegilor de cameră care nu înţelegeau nimic, am petrecut un sfert de ceas desfăcând fiecare cutie şi golindu‑i conţinutul în WC cu ajutorul unui pix. Cu maica am rămas însă în legătură. Din când în când, primesc câte un scurt telefon din Sinai: „Ce face porumbelul călător? Pe unde ai mai fost?”…