LOADING

Type to search

Klaus Kenneth: Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului

Klaus Kenneth: Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului

Share

Căutările şi fuga lui Klaus Kenneth de – şi înspre – Dumnezeu sunt descrise în cartea sa Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, în a cărei prefaţă mărturiseşte:
Jumătate din viaţă mi‑am petrecut‑o în căutarea dra­gostei şi a adevărului – un traseu care, exprimat în kilo­metri, e mai mare decât în­conjurul pământului de cinci­zeci de ori. Din India, Tibet, Thailan­da şi multe ţări islamice (Ma­roc, Persia, Afghanistan…) până în Mexic, Alaska şi Brazilia. De la filosofie la un adept convins al comunismului, dintr‑un ateu devenit hipiot, ani de zile am încercat marile cre­din­ţe ale Asiei (hindu­ismul, budismul, islamismul), dar şi învăţăturile indienilor din America. Am petrecut 6 ani în lumea distrugătoare a drogurilor şi am făcut un popas cutre­murător în ocultism, în lumea ezoterismului… Nimic nu mi‑a putut umple golul din suflet până în ziua în care – stând în faţa a şapte puşti – am avut parte de dramatica şi ipostatica întâlnire cu Dumnezeul „necunoscut” şi am fost izbăvit în chip minunat. Fugeam de Dumnezeu, de oameni şi de mine însumi. Era o cale drăcească, plină de ură şi moarte, dar şi o fugă în căutarea lăuntrică…
L‑am invitat să (se) mărturisească şi pentru Lumea credinţei, iar mărturiile pe care ni le‑a încredinţat cu bunăvoinţă le vom publica în două numere consecutive. (G. C.)

Paradoxal, Klaus Kenneth e un mistic. Nu ştiu dacă e teolog – deşi adevărata teologie e mistică! –, dar în mod sigur a ajuns la dreapta‑slăvire: o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s‑a schimbat nici o iotă din învăţă­tura lui Hristos, cum spune el. Eu îl admir, nu atât pentru că a parcurs două milioane de kilometri căutându‑L pe Hristos, ci pentru faptul că a putut să dea mâna cu preotul catolic care l‑a violat timp de şapte ani în copilărie!…
A căutat iubirea în fe­mei, în hinduism, buddhism, yoga, islam, în Tibet şi Anzi, India şi Laponia, Sahara şi Bolivia, dar „am găsit tot în afară de dragoste; eram tot singur, ceea ce era groaznic”. Nu ştia că Dumnezeu este iubire, dar a aflat‑o, într‑un târziu, de la părintele Sofronie (Saharov).
Eu am stat de vorbă cu Klaus în 29 octombrie 2009 la Deva, la o seară Logos, organizată de Andrei Ro­setti. Şi, deşi nu am avut mult timp la dispoziţie, am obţinut din partea sa câteva răspunsuri dezar­mant de sincere, care merită cu prisosinţă ascultate.

După ce aţi experimentat atâtea forme religioase, cum v‑aţi dat seama că Ortodoxia e credinţa cea adevărată?
Ştiu că Ortodoxia e credinţa cea adevărată fiindcă o trăiesc de 25 de ani şi o probez în continuare. Pentru că am simţit că ea îmi dă viaţă, şi dacă n‑aş fi conştientizat lucrul acesta, cu siguranţă mi‑aş fi pus în continuare întrebări şi aş fi mers mai departe. La Essex am descoperit ce înseamnă să fii ortodox, şi credeţi‑mă că pot să fac comparaţie cu celelalte religii ale lumii şi repet: Ortodoxia nu este o religie între altele. Ortodoxia este Revelaţia lui Dumnezeu pentru noi, oamenii.

Părintele Sofronie de la Essex a avut rolul cel mai important…
Părintele Sofronie nu a vrut ca eu să intru din cauza lui în Ortodoxie. El voia să vadă dacă eu îmi doresc cu adevărat acest lucru. Dar când ai un asemenea model, când simţi o asemenea dragoste (ca a lui), atunci nu ai de ales! Iar el m‑a primit, dar în acelaşi timp m‑a şi prevenit că Ortodoxia nu e Protestantism, că nu e o cale uşoară, copilărească, ci e, de fapt, urmarea lui Hristos. În Ortodoxie primeşti o cruce, dar totodată primeşti şi puterea şi harul Duhului Sfânt, cu ajutorul Căruia poţi să‑ţi duci acea cruce. Şi iată‑mă ortodox de 25 de ani, din care 10 ani am fost împreună cu părintele Sofronie. Cred că dacă va fi vreodată canonizat, nu va deveni Sfântul Sofronie de la Essex – cum e Sfântul Sofronie al Ierusalimului –, ci mai degrabă Sfântul Sofronie cel Mare, pentru că o asemenea dragoste revărsată asupra întregii lumi eu nu am mai văzut la nimeni.

L‑aţi cunoscut la Essex şi pe părintele român Rafail Noica?
Desigur că toate relaţiile mele în Essex erau însoţite de bucurie şi de prieteni. A rămas această prietenie cu urmaşii părintelui Sofronie – cu părintele Zaharia, cu părintele Rafail. Părintele Rafail a fost prietenul meu încă de la început. Am fost acum trei zile pe la el şi cred că în fiecare zi am povestit câte 10 ore, pentru că nu ne‑am văzut de foarte mult timp. Părintele Rafail vă transmite – m‑a rugat să vă spun asta când vă voi vorbi – că vă roagă să‑i respectaţi dorinţa de a se retrage din lume ca să se roage pentru lume. „Spune‑le oamenilor să‑mi citească scrierile, să‑mi asculte cuvintele, pentru că dacă într‑o bună zi voi avea ceva nou să le spun, voi veni negreşit la ei. Dar acest lucru stă în mâinile Domnului. Altfel, de fiecare dată când vin oameni la mine, mi se tulbură rugăciunea”.

O dată intrat în Ortodoxie, nu aţi fost fost tentat să reveniţi la anumite practici din trecut? Cu atât mai mult cu cât am înţeles că aţi avut performanţe: levitaţi, deveneaţi invizibil, aveaţi puteri asupra celorlalţi. N‑au mai existat tentaţii, atacuri demonice?
Mai întâi: nu sunt prost! N‑am nici un motiv să vreau să mă întorc, pentru că aş ajunge înapoi în suferinţă şi singurătate. Dar atacuri! În fiecare zi! Chiar şi acum, când am vrut să vin în România, mi‑am cumpărat biletul de avion pentru Bucureşti cu o lună mai devreme, iar cu două zile înaintea plecării am sunat la compania aeriană ca să întreb dacă e totul OK. Mi s‑a răspuns că n‑am nici un bilet şi ar fi trebuit să cumpăr unul mult mai scump acum… Deci sunt atacuri şi în plan exterior mie, dar şi în plan interior – sunt mereu acele gânduri de la care porneşte totul. Dar…Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul! Demonii nu au propriu‑zis fiinţă. Sângele demonilor e credinţa ta în ei. Dacă tu crezi în Hristos, demonii se prefac în pulbere de praf! Pe Golgota au fost biruiţi. Demonii sunt ca tele­novele, fiindcă tot ceea ce‑i inventat de către diavol e artificial. Însă dacă numai prin gând vom încerca să ne opunem lor, nu vom reuşi. Mergeţi la Hristos – aceasta e soluţia!

Care e poziţia dvs. faţă de ecumenism?
Catolicii şi protestanţii sunt creştini. Nu sunt duşmani, ci sunt fraţii noştri. Nu putem sta în faţa lor ca nişte judecători şi să le spunem că ei sunt… nimic. Pentru că atunci unde‑i dragostea noastră?! Ei nu au o credinţă ortodoxă, ci una heterodoxă. Nu cred că va exista vreodată o unitate între creştini, cel puţin nu atâta vreme cât în catolicism Sfântul Duh e înlocuit de papă. Sfânta Treime a noastră e formată din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Trinitatea catolică e formată din Tatăl, Fiul şi papa! În astfel de cazuri nu poate să existe o unificare. Am constatat că protestanţii se convertesc mult mai uşor la credinţa ortodoxă decât catolicii. Pentru că la catolici, prin Vatican, prin stat, prin papă, prin influenţa lumească, piramida stă cu vârful în sus şi e pregnantă noţiunea de putere. De aceea au şi venit cândva la voi, în România, şi v‑au ars mânăstirile austriecii. Pentru că mereu au căutat puterea. Noi căutăm smerenia. Noi am întors piramida! Deci nu va exista unificare – cel puţin până când catolicismul nu va deveni ortodox! Dar nu pare să dea semne! Eu personal cred că sunt fraţii noştri. Nu aş merge la o slujbă catolică, dar am prieteni buni catolici. Şi maica Tereza era o catolică bună.
În Elveţia, pentru astfel de conferinţe, sunt invitat aproape în exclusivitate de către protestanţi… Protestanţii au dragoste de Hristos. Deşi nu pot să iau colacul şi sucul lor de struguri ca trupul şi sângele lui Hristos! Nu merg la astfel de slujbe. Dar sunt creştini şi Dumnezeu va vedea care e treaba cu ei. Datoria mea e să am dragoste.
Ştiu că Mitropolitul Nicolae, din Timişoara, a făcut o greşeală destul de mare, dar eu cred că nu aş fi permis nu doar împărtăşirea cu catolicii, dar nici măcar venirea papei în România. Pentru că dacă vine el, vine şi ideea de uniaţie. Şi uniţii sunt semnul tipic pentru despărţire. Ei nu sunt nici albi, nici negri, nici de‑a stânga, nici de‑a dreapta… Ar fi interesant să ne întrebăm ce s‑a întâmplat după vizita lui, pentru că ei (catolicii) mereu caută puterea… Eu l‑aş fi ţinut departe de ţară. Dar dacă ar veni în genunchi aicea şi ar spune că îşi cere iertare şi că e pe drumul spre Ortodoxie, şi le‑ar spune uniţilor să se întoarcă în Biserica de care aparţin de fapt – şi nu să ţină doar Liturghia ortodoxă, ci să fie cu adevărat ortodocşi – dacă ar veni aşa, atunci i‑aş ura bun venit!
Dar, după cum am mai spus, pe oameni trebuie să‑i iubim şi să‑i respectăm – aceasta e viziunea mea despre ecumenism.

Pot oare ajunge apusenii la smerenie, ştiut fiind că ei cresc cu o mentalitate de învingători, ceea ce nu îndeamnă la prea multă umilinţă?
Cred că cei care vor să aibă o relaţie serioasă cu Dumnezeu, aceia pot fi salvaţi. Eu am cunoscut preoţi catolici şi mulţi protestanţi care au o asemenea dragoste şi un asemenea foc lăuntric, încât se simt de departe. Iar dacă cineva Îl iubeşte pe Hristos, El ştie aceasta şi îl iubeşte şi El pe acela. Diferenţele dogmatice nu sunt atât de puternice pentru cineva care, catolic fiind, vrea să aibă o relaţie serioasă cu Dumnezeu. Am văzut însă că protestanţii şi ceilalţi nu au decât o jumătate de religie, pentru că ei nu au decât Biblia şi nu au o înţelegere a ei, fiindcă toată interpretarea lor este raţională (mintală). Vă voi da un exemplu: pastorul Morris Ray a fost un om foarte cunoscut şi a scris multe cărţi de hermeneutică biblică. Pe când mergeam odată la Essex (eram încă protestant pe atunci), am citit, într‑o carte de‑a lui, o interpretare inteligentă la un verset biblic. Prin mila lui Dumnezeu, părintele Rafail a predicat în acea zi despre acelaşi verset. I‑am văzut însă chipul transfigurat într‑o icoană vie, în acea zi. I‑am spus asta şi atunci, şi acum. Aşa am aflat că părintele Sofronie le‑a interzis să predice sau să scrie câtă vreme nu trăiesc astfel de lucruri. Şi l‑am întrebat: „Şi câtă vreme n‑aţi avut voie să scrieţi despre lucrurile acestea?”. Iar el mi‑a răspuns: „16 ani…” Iată, aceasta e asceza şi aceasta e Ortodoxia! De aceea e posibil să fie transformat de către Hristos cineva care vorbeşte despre cele sfinte. Şi aceasta e măsura şi pentru mine – şi e măsura lui Iisus pentru fiecare dintre noi, pentru că toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Aici e problema protestanţilor: scriu şi discută despre toate acestea, dar nu le trăiesc!
Însă am observat un lucru în Ortodoxie: dacă investeşti un ban – spiritual vorbind –, atunci Duhul Sfânt îţi mai adaugă un milion, gratis. Dar mai întâi trebuie ca tu să dai acel ban. Pentru că dacă nu‑l dăruieşti, nici nu se va întâmpla nimic. Investiţi banul chiar din această seară: când vă veţi rosti rugăciunile de seară, fiţi un pic mai atenţi şi urmăriţi ce scrie de fapt acolo, în cartea de rugăciuni, şi apoi să credeţi cu adevărat cele citite sau rostite, şi s‑ar putea să vină Harul şi să vă daţi seama că n‑aţi ştiut cu adevărat ce spuneţi până în clipa aceea. De 10 ani îmi spun rugăciunile de seară şi de dimineaţă – le ştiu pe de rost – şi totuşi, aproape în fiecare zi, descopăr ceva nou în ele. Şi atunci începe transformarea: începe acel lung drum de la minte spre inimă!… Investiţi, pentru că în final veţi fi câştigători!

Ce părere aveţi despre masoni şi Masonerie?
Cred că bietul Vatican se află acolo printre masoni! Masoneria nu e de la Dumnezeu. E un supermarket ezoteric. Sunt foarte bucuros că am fost invitat luna trecută de către masoni să le vorbesc. Pentru că ei nu invită decât mari personalităţi, dar uite că la un moment dat l‑au invitat şi pe Klaus Kenneth. Şi sper să le pun o bombă spirituală. Aş merge şi în iad să le vorbesc demonilor despre Hristos! (Va urma)