LOADING

Type to search

Noi, nostru

Noi, nostru

Share

„Dumnezeu este cu noi!” – aşa am strigat cu toţii acum 20 de ani, pe străzile marilor oraşe ale României (încă) Socialiste. Dar, oare, noi eram cu Dumnezeu? În ceea ce mă priveşte, vorbind numai despre cele trăite nemijlocit, pot spune că atunci, în zilele sângeroase ale lui decembrie ’89, am simţit emoţia prezenţei lui Dumnezeu când la Radio România au fost difuzate Colindele grupului Madrigal. Atunci am plâns. De bucurie şi de durere. Amestecat. Cu o lacrimă dulce şi cu una sărată. Pruncul Iisus se năştea pentru toţi, în timp ce unii mureau. Români. Oameni pe care i-am cunoscut, înainte sau după.

Dar emoţia copleşitoare a fost trăită în Piaţa Universităţii. Da, acolo, în Zona Liberă de Neocomunism, atunci când la balconul-amvon a apărut Părintele Galeriu. Doamne, ce-l iubeam cu toţii! Cum vedeam prin persoana lui, încotoşmănită cu barbă şi veşmânt preoţesc, răzbătând sfinţenia! (A propos de veşmânt: niciodată, absolut niciodată Preotul Constantin Galeriu nu a fost văzut de cineva fără rasă. Nici măcar în locuinţa proprie, la orele fragede ale dimineţii, când zici că omul nu se dezmeticeşte bine; părintele se dădea jos din pat cu un soi de halat bleumarin sau gri care semăna izbitor cu o… rasă.)

  Revenind, dau mărturie că atunci, în acea seară călduţă de aprilie 1990, când iluminatul public nu făcea faţă pe deplin amurgului, Părintele Galeriu L-a coborât pe Dumnezeu pe pământ. Sau, cel puţin, mie aşa mi s-a părut. Atunci când, transfigurat, a rostit acel „Tatăl nostru”, ei bine, atunci am simţit pentru prima oară ce înseamnă nostru! Ce solidaritate în rugăciune şi în credinţă! Oameni îngenuncheaţi, plângând, cu lumânări în mâini, greviştii foamei zăcând în corturi deasupra cărora fâlfâia steagul găurit, toată acea umanitate amestecată a fost redusă la un singur numitor: copii ai Domnului. Nu mai erau tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni simpli, ortodocşi şi alţii, bucureşteni şi provinciali. Nu, erau cu toţii copiii Domnului, părăsiţi sau chiar în răspăr cu lumea „oficială”, dar ocrotiţi de Dumnezeu! Peste acea adunare de câteva mii de oameni coborâse parcă Duhul Sfânt, aducând pacea şi lacrima de bucurie a regăsirii noastre – personale şi comunitare.

  Iluzie proprie? Subiectivism? Înşelare? Amăgire cu iz politic? Poate şi câte ceva din toate acestea, fiindcă suntem oameni şi trăim în lume cu toate aceste lucruri în minte. Însă cuvintele şi sensul rugăciunii „Tatăl nostru” nu le-am mai simţit de atunci atât de concret, atât de intens, atât de dureros, dar şi atât de salvator.

  În timpul acesta, Biserica fierbea. La nivelul ierarhiei, la nivelul clerului, la nivelul credincioşilor săi. Patriarhul părăsise Dealul, Sinodul căuta soluţii, laicatul de asemenea. Întoarcerea Patriarhului Teoctist, chiar dacă a nemulţumit pe multă lume, s-a dovedit a fi bună. După ce Arhimandritul Bartolomeu şi apoi Părintele Cleopa au declinat oferta de a prelua frâiele administraţiei patriarhale, întoarcerea bătrânului patriarh a fost un lucru înţelept – pe termen scurt şi lung. Legat de această spectaculoasă revenire, ca într-un film cu două părţi al cărui final se schimbă la cerera publicului, Mama Sica – profesoara de religie Anastasia Popescu – i-a spus-o în faţă, la puţin timp: „Preafericite, trebuia să nu fi plecat niciodată din scaun. Dar, o dată plecat, trebuia să nu vă fi întors niciodată!”. Eu cred totuşi că timpul a lucrat în favoarea acestei ultime decizii…

  Şi de atunci, rememorând lucrurile, am trecut prin toate formele de reinventare a istoriei şi trăirii bisericeşti, mai ales sub forma exprimării ei publice: parastase televizate, conferinţe duhovniceşti, marşuri ASCOR (asociaţie condusă pe atunci de Virgiliu Vlăescu şi apoi de Tudor Popescu), Serile Darvari, o producţie uriaşă de carte religioasă, Conferinţe ale Laicatului, pelerinaje nesfârşite la mânăstiri, cunoaşterea marilor duhovnici, arta creştină în expoziţiile de la Galeria Catacomba şi, în paralel, constituirea grupului de artişti creştini Prolog condus de Paul Gherasim, canonizări, reintroducerea religiei în şcoală, opera de asistenţă socială a Bisericii, ridicarea de noi mânăstiri, înfiinţarea de eparhii, întinerirea Sfântului Sinod, apariţia seminariilor, a şcolilor bisericeşti şi facultăţilor de teologie ortodoxă, deschiderea către burse în străinătate, apariţia de noi parohii în diaspora, înfiinţarea Muzeului Ţăranului Român de către inegalabilul Horia Bernea (cu colaboratori de talia regretatei Irina Nicolau), construcţia de biserici parohiale care pur şi simplu a explodat şi, nu în ultimul rând, apariţia presei religioase laice, alta decât presa bisericească oficială.

  Am lăsat la urmă acest segment important al eliberării noastre de ateism pentru a exemplifica cum se cuvine, datorită faptului că aici cunosc cel mai bine realitatea.  Primul strigăt al presei religioase făcute de laicatul ortodox, în afara televiziunii şi radioului public, a fost pagina „Lumea Creştină” din cotidianul România Liberă. Eu am avut şansa de a fi participat, alături de Sorin Dumitrescu, la elaborarea primului număr chiar printre soldaţii care încă păzeau Casa Scânteii în data de 29 ianuarie 1990. Această pagină foarte citită a ţinut capul de afiş până la mineriada din iunie 1990, după care a fost gestionată de Boris Buzilă. La reînfiinţarea ei, în 1993, pagina s-a numit „Calea, Adevărul şi Viaţa”, iar mai apoi s-a mutat în Ziua. Tot în acei ani de început, Dan Ciachir scria săptămânal în Cuvântul, apăreau (în 1990) Puncte Cardinale, iar la Cotidianul, prin 1992, se tipărea suplimentul „Alfa şi Omega” realizat de Costion Nicolescu. În paralel, în TVR şi la Radio România, chiar în primăvara lui 1990, luau fiinţă redacţii de „Viaţă spirituală”, foarte active şi extinse, conduse de George Radu Serafim (continuată de Titi Dincă), respectiv de Valeriu Dăescu (continuată de Mihai Ovidiu Enea şi Remus Rădulescu).

  Editurile se înmulţeau. După „Pelerinul român” de la Oradea, a Părintelui Băbuţ, putem enumera „Harisma”, a lui Rodion Galeriu, „Anastasia”, a lui Sorin Dumitrescu, „Lumină din Lumină  a lui Gh. Palade, „Deisis”, a Părintelui Ioan I. Ică jr., „Bizantină”, a Părintelui Constantin Coman, „Sophia”, a Mihaelei Voicu, „Christiana”, a dr. Pavel Chirilă şi a Asociaţiei omonime, „Bunavestire”, a Lucreţiei Voicu; mai încoace, înspre noi, avem Predania, Egumeniţa, Catisma, Eikon, Agnos, Lumea Credinţei, Platytera etc. Colecţii de excepţie au fost găzduite de edituri ca Humanitas (care a retipărit Filocalia), Polirom, Nemira etc., iar pentru copii cel mai longeviv şi insistent a produs cărţi Leon Magdan (Ed. Mateiaş). Cele mai multe titluri s-au distribuit prin reţeaua naţională (şi, deocamdată, unică) „Supergraph”, administrată de Nicolae Ghincea.

  Revistele au apărut şi ele, cu duimul, însă puţine au rezistat ca producţia de carte a editurilor. Cea mai regretată a fost Scara, condusă de Mugur Vasiliu şi Rafael Udrişte, apoi ne gândim la Rost (2003), a lui Claudiu Târziu, şi la Lumea Credinţei (2003) şi Lumea Monahilor (2007), ale subsemnatului. Restul, fie au sucombat după primele numere, fie nu au confirmat efortul financiar susţinut, dar şi o linie editorială constantă şi de interes pentru marele public. Excepţie face Presa Ortodoxă, care de aproape un an reuşeşte să reziste pe piaţă, devenind un glas asumat al laicatului ortodox. Nu pot încheia enumerarea aceasta (simplă şi incompletă, din lipsă de spaţiu) fără să amintesc Formula AS, care de peste 17 ani găzduieşte reportaje şi interviuri (realizate de Sorin Preda & comp.) pe teme religioase.

  Pe internet, cărările au fost deschise de „sfaturi ortodoxe.ro”, alături de bloggerii Laurenţiu Dumitru şi Iulian Nistea, sau de Danion Vasile (cel mai prolific scriitor pe teme spirituale) ori Victor Roncea. Fenomenul a căpătat proporţii prin apariţia inimoşilor de la „război întru cuvânt.ro” ori „lăcaşuri ortodoxe.ro” şi alţii. Dar mai cu seamă trebuie amintit site-ul „creştin-ortodox.ro”, administrat de Adrian Cocoşilă, care a pulverizat toate recordurile de vizitatori (peste 120.000 vizitatori pe săptămână!).

  Ca televiziuni, a existat la începutul anilor 2000 PAX TV, al cărui director de programe am fost până la preluarea sa de către un alt proprietar şi schimbarea totală a dominantei editoriale. Păcat că PAX a avut o viaţă atât de scurtă, iar lipsa unei televiziuni religioase pentru marele public se resimte şi azi.

  Agenţii de presă creştine cu viaţă lungă nu am prea avut („Praxis” a fost una dintre încercări, a lui Laurenţiu Constantin), cu excepţia Buletinului săptămânal Viaţa Cultelor editat de inimoasa Vera Maria Neagu. Ca fotografi creştini, demni de reţinut ca acoperire pe genuri şi ca tematică au fost Marius Caraman, Sorin Toma, Victor Bortaş şi George Crasnean.

  Predicatorii şi conferenţiarii în locurile publice, dintre laici, au fost remarcabili: Petre Ţuţea, Ioan Alexandru, Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu (cu îngerii săi), iar acum, în anii din urmă, maestrul Dan Puric. O lucrare cu miză uriaşă, care a trezit multe conştiinţe toropite de relativizarea confesională în care trăim.

  Ca scriitori, polemişti şi/sau teologi de mare talent, forţă sau echilibru îi mai amintesc, sumar, pe Răzvan Codrescu (publicist, editor, traducător, poet), Teodor Baconsky, Radu Preda, Mihail Neamţu, Răzvan Ionescu, Mircea Platon, Cristian Bădiliţă, Cornel Constantin Ciomâzgă, Marius Vasileanu, Iulian Capsali, Elena Dulgheru, Cristian Tabără, Dan Dungaciu, Radu Carp, Florian Bichir, iar ca reporteri „de front” Andrei Vlădăreanu sau Gheorghiţă Ciocioi, Cristian Curte, Dan Micu, Lili Lemnaru, Ion Lucian Ciucu, Mădălin Iacob sau Antoaneta Velcovici ori Dorina Zdroba. 

  Nu pot omite aici prima şcoală şi prima grădiniţă ortodoxă,  înfiinţate de prof. Mona Şerbănescu, pe modelul pedagogic al celei ce a fost o conştiinţă eclezială remarcabilă a timpului său: Anastasia Popescu – Mama Sica.  

  O tentativă recentă de coagulare a unei mişcări a laicatului ortodox, formată din ziarişti şi editori – AZEC –  (şi care conţine mai toate numele cuprinse în acest articol, dar şi multe altele) a fost pusă între paranteze de către o serie de neînţelegeri ale rostului şi mesajului public ale unei astfel de asociaţii. AZEC toropeşte în amintirea noastră şi cât de curând sper că vom găsi o formă de a o reporni şi pune la treabă.

  Aceasta ar fi, extrem de sumar, o istorie a celor 20 de ani ai laicatului (activ şi cuvântător) de la eliberarea Bisericii noastre de sub ateism. Am făcut mult, am făcut puţin? Singur Dumnezu ştie… Oricum, am lucrat cu toţii – sper asta din tot sufletul – cu conştiinţa că Biserica avea nevoie de noi, de jertfa, de competenţele, de truda şi de entuziasmul nostru. Cu toţii am scris această istorie pe care ne-a îngăduit-o Dumnezeu şi cu ea ne vom duce să mărturisim în faţa tronului Tatălui nostru ceresc – dacă timp bun a fost pentru toate acestea, ori dacă au dat deja sau vor da cândva roadă bună.

  „Tatăl nostru carele eşti în Ceruri…”