LOADING

Type to search

Gavriil Aromânul, singurul monah din Macedonia în perioada comunistă. Un interviu cu teologul şi jurnalistul ZARKO MARKOVSKI

Gavriil Aromânul, singurul monah din Macedonia în perioada comunistă. Un interviu cu teologul şi jurnalistul ZARKO MARKOVSKI

Share

Jurnalistul şi teologul macedonean Zarko Markovski este pur şi simplu îndrăgostit de România. Povestea primilor săi paşi pe drumul Bisericii, de altfel, începe cu un vlah – Gavriil.  Puţini ştiu că Macedonia, pe parcursul întregii sale perioade comuniste, a avut, în afară de ierarhie, un singur monah – şi acesta a fost Gavriil Aromânul…

 

Aşadar, domnule Zarko Markovski, în România, pe urmele regelui Marko Kralievici, ucis în lupta de la Rovine… Care era imaginea d-voastră despre România ortodoxă mai înainte de-a o cunoaşte cu adevărat?
La început de drum, copil fiind – în sens duhovnicesc –, priveam la restul ţărilor ortodoxe cu mare respect. Îndeosebi, îi respectam pe români, mai ales că aflasem atâtea lucruri minunate despre părintele Cleopa şi auzeam adeseori despre cei zece mii de monahi din România, despre bisericile pline de credincioşi. Vreau să vă spun că biserica la care am fost botezat eu e închinată Sf. Parascheva. Sfânta este foarte cinstită în întreaga Macedonie, aşa că mereu se făceau pelerinaje, după ‘90, la Iaşi. Ţin minte că îmi era ciudă că nu puteam merge în pelerinaj, mulţumindu-mă doar cu povestirile prietenilor care se întorceau de acolo cu feţele şi sufletele luminate. Îmi spuneau ei: „… Ne-am încărcat de atâta sfinţenie! Am văzut atâtea mânăstiri, ne-am închinat la sfinte moaşte izvorătoare de mir! Am simţit mare linişte sufletească şi românii ne-au întâmpinat cu dragoste evanghelică”. Astfel că ardeam de dorinţa de a veni şi eu în România! Până la urmă, Dumnezeu mi-a dăruit mult mai mult decât am cerut, decât îmi închipuiam eu pe atunci!
Cum vedeţi însă România astăzi, după ce aţi cunoscut-o?
După trei ani de şedere în România, lucrurile s-au schimbat într-un mod cu totul neaşteptat pentru mine. Dintr-o sărăcie duhovnicească şi lipsă de slujbe şi slujitori ai lui Dumnezeu, în oraşe chiar, astăzi mă aflu, iată, într-o mare de biserici şi slujbe. Ce e drept, şi în mijlocul unui megalopolis – supraîncărcat, în primul rând de nervi – care parcă te strânge ca într-un mecanism complicat. Uneori, însă, cu atâtea de treburi pe cap, unele atât de neimportante pentru suflet, mă simt asemenea unui turist japonez închis într-un autocar ce face un tur de oraş.
Veniţi dintr-un loc încărcat de istorie, de cultură…
M-am născut în urmă cu mai bine de trei decenii, la Skopje, capitala Macedoniei, fostă republică iugoslavă. Am terminat Universitatea de Stat „Sf. Chiril şi Metodie” din Skopje. Ce să vă mai spun despre mine? Am lucrat ca jurnalist – chiar şi aici, la Bucureşti – pentru două reviste de afaceri de limbă engleză. Copilăria am petrecut-o într-o perioadă destul de liniştită, în care oamenii erau multumiţi din punct de vedere material. Tablourile mareşalului Tito dominau pe atunci sălile de clasă, instituţiile publice, spitalele… Îmi amintesc foarte bine şi acum de un text din manualul de limba macedoneană: „Tito ne vede pe toţi”.  Cât priveşte viaţa spirituală, cultura la care faceţi referire, acestea erau pe cale să se stingă totalmente în Macedonia acelor ani. Lupta împotriva Bisericii a fost una dintre cele mai aprige la noi. La puţinele slujbe bisericeşti, aproape că nu mai participa nimeni. În Iugoslavia, mai mult de jumătate dintre ortodocşi nici măcar nu erau botezaţi.
Un tablou cât se poate de sumbru…
Da. Totul părea că se sfârşeşte… A urmat însă căderea regimului comunist. Macedonia şi-a dobândit independenţa. Orizontul vieţii religioase s-a deschis din nou.
De unde a început renaşterea, ca să spun aşa?
După părerea mea, monahii au fost cei care au ajutat la trezirea sufletelor macedonenilor, la întoarcerea acestora la Dumnezeu. S-au îndreptat  spre mânăstirile distruse şi, cu multă răbdare şi dragoste, au început a reconstrui zidurile şi sufletele oamenilor. În timpul celor cincizeci de ani de ateism, monahismul în Macedonia dispăruse…
Atunci cu ce monahi s-a purces la drum, domnule Markovski?
Cu excepţia părintelui Gavriil, un monah de origine aromână, despre care vreau să vă povestesc, n-a mai existat nici un alt monah, în afara episcopilor, în perioada comunistă, în Macedonia. I-a fost dat însă monahismului de la noi, după perioada atee, să renască tot cu sprijinul românilor. Cel mai important „pilon” pentru renaşterea monahismului în Macedonia a fost părintele Naum. Acesta, după ce a ucenicit la Sf. Munte vreme de opt ani, a devenit mai apoi monah la Curtea de Argeş. Aici a primit el binecuvântare din partea PS Calinic al Argeşului să se întoarcă în Macedonia pentru a forma o mânăstire la Strumiţa. În scurt timp, în jurul părintelui Naum s-au strâns vreo zece tineri. Aproape toţi ucenicii lui vor deveni, în curând, monahi, care vor forma, la rândul lor, mânăstiri. Unii dintre aceştia sunt astăzi episcopi sau chiar mitropoliţi. Astfel, în ultima decadă a secolului trecut, cu harul lui Dumnezeu, numărul monahilor a crescut până la o sută, iar numărul de mânăstiri a ajuns la peste zece.
Un singur monah în Macedonia, în perioada comunistă, şi acela aromân?! Este uimitor ceea ce spuneţi…
Mai pot adăuga, însă, că chiar şi renaşterea mea în Hristos se datorează, în mare parte, acestui monah. Câtă aversiune aveam faţă de Biserică, dar mai ales faţă de preoţi, numai Dumnezeu ştie! Printr-un prieten credincios, am venit odată, pentru spovedanie, la Mânăstirea Sf. Gavriil Lesnovski. Nu-l voi uita nicicând pe părintele stareţ Ilarion, azi mitropolit de Bregalnicki, şi efortul lui părintesc de la prima mea spovedanie. I-am mărturisit duhovnicului meu, la una dintre vizitele de mai apoi, dorinţa de a merge într-un pelerinaj în străinatate, poate chiar în Ţara Sfântă, să mă închin într-un loc unde se află sfinte moaşte întregi. Părintele mi-a răspuns: „De ce tânjeşti atâta? Ai unde să te închini! Avem şi noi sfinte moaşte!”. Am coborăt la mormântul părintelui Gavriil, aflat în mânăstie, m-am închinat acolo şi îndată am simţit o bucurie nemaipomenită. O stare greu de descris în cuvinte. O linişte, o pace sufletească… Nu îmi mai lipsea nimic. Pentru o clipă, pământescul a dispărut! Toate grijile, toate spaimele, s-au împrăştiat… Am primit, închinându-mă, răspuns la toate nedumeririle mele. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Gavriil Aromânul.
Necunoscut la noi, iată… Cine a fost totuşi părintele Gavriil?
Am aflat că părintele Gavriil s-a născut în 1926, în oraşul Ştip din Macedonia. După origine, cu siguranţă, vlah. Şcoala primară şi liceul le-a terminat în oraşul natal. Urma să devină membru al Partidului Comunist din Iugoslavia, dar pentru că „mergea la biserică”, una ca aceasta nu s-a mai putut întâmpla. În 1955, a terminat Facultatea de Arte Plastice la Belgrad, iar după absolvire a lucrat ca profesor de Istoria Artei la şcoala pedagogică din Ştip. Mai târziu, va studia şi la Sorbona. În 1963, părintele Gavriil a plecat în Gre­cia, cu intenţia clară de a se călugări la Sf. Munte. Pentru o perioa­dă scurtă a reuşit să se stabilească la Hilandar. Cel mai mult timp a petrecut însă în schitul ru­sesc Kamena, unde a devenit ucenicul monahului rus Tatian Ivanov. În Simonospetras, episcopul Gavriil va fi, în cele din urmă, călugărit. Datorită multor dificultăţi întâmpinate în Athos, se va stabili el la Mânăstirea Lesnovo din Macedonia, unde, în decembrie 1975, va fi numit stareţ. În 1989, a fost hirotonit episcop de Veliciki. Pe 12 ianuarie 1990, în modesta sa chilie de la Sf. Gavriil Lesnovski, episcopul Gavriil a trecut la cele veşnice. Fraţii din Lesnovo, ca şi toţi credincioşii din Macedonia, au mare evlavie la părintele Gavriil, cinstindu-l ca pe un adevărat sfânt, chiar dacă părintele nu este canonizat încă. Propunerea de canonizare este făcută de mai multă vreme, iar eu sunt convins că acest lucru se va petrece în curând.
Există, deci, în Macedonia, o evlavie aparte pentru un sfânt aromân contemporan…
Fără doar şi poate… Chilia lui din Lesnovo e păstrată în aceleaşi condiţii în care cuviosul a lăsat-o, fiind o mărturie a modului său de trai simplu, evanghelic. Patul lui, dacă se poate numi aşa, era o pătură pliată. Un scaun şi câteva cărţi – aceasta era toată avuţia sa. Părintele a fost un ascet în adevăratul sens al cuvântului. Îmi spunea vecinul meu Alexandăr, care l-a cunoscut pe părintele Gavriil: „Simţeai multă putere duhovnicească în preajma părintelui. Parcă, vrând-nevrând, aceasta te ridica la ceruri”. Postea îndelung părintele. Spunea el: „Când nu mănănci câteva zile, pâinea ţi se pare parcă mai dulce. Când nu mănânci o saptămână, parcă e o prăjitură”… Cu o săptămână înaintea morţii sale, părintele Gavriil le-a spus unor bătrâne: „Săptămâna viitoare mă duc la Ierusalim” – arătând spre nişte valize. Bătrânele n-au înţeles la ce călătorie se referea părintele. Părintele a fost aspru doar cu sine însuşi, iar cu semenii a fost înţelegător şi plin de dragoste. Odată, în timp ce părintele citea rugăciuni unei fete, în faţa unei fresce cu Maica Domnului, din frescă a izbucnit foc. Locul acela se poate vedea şi astăzi, fiind înnegrit. Acolo, fraţii au pus o candelă care arde continuu. Altă dată, părinţii unui copil mut au venit la părintele pentru rugăciune de vindecare. După rugăciune, copilul a alergat la părinţii săi şi le-a spus că şi el vrea să devină monah ca părintele Gavriil.
Domnule Zarko Markovski, nu putem decât să vă mulţumim, în numele cititorilor revistei Lumea credinţei. Descoperim, iată, o altă faţă a Macedoniei… Se merită chiar o carte despre singurul monah din perioada comunistă din ţara d-voastră.
Nădăjduiesc ca bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor Lui, socotind aici şi pe cele ale vlădicăi Gavriil Veliciki, să ne dăruiască, pe lângă bucuria Împărăţiei Sale, şi acest mare dar – o carte despre viaţa şi minunile părintelui nostru Gavriil Aromânul.