LOADING

Type to search

Manastirea Floresti: goticul de Vaslui

Manastirea Floresti: goticul de Vaslui

Share

Început de februarie în Podişul Moldovei… Frig cât cuprinde, vânturi tăioase ca briciul, şosele pustii. Oameni rari, înfofoliţi, tăcuţi. Ogrăzi luate în stăpânire de deznădejdea de gheaţă. Am părăsit drumul principal şi ne îndreptăm către capătul unui fir de asfalt, dar care parcă duce către începuturile lumii… O comună mare (Poieneşti, la câţiva kilometri de Vaslui, spre Bacău), un deal, o pădure, sfârşitul unui sat (Floreşti) şi gata, ai ajuns. Unde? Bună întrebare! În cel mai suprinzător loc de pe pământ, despre care un trecător aruncă grăbit vorba, cu năduf: „Unde vreţi să ajungeţi? La spitalul de nebuni?”…

 

Din adierea îngheţată, printr-un văl de chiciură ezitantă, îţi răsare un turn gotic! Roşu-cărămiziu. Splendid, ne­la­lo­cul lui, premerge vizual o fastuoasă catedrală – gotică şi ea! Nu-ţi revii bine şi privirea îţi cade pe „palatul egumenesc”, o minunată construcţie aflată pe jumătate în paragină, pe jumătate în şantier învechit.
Întreb de părintele Iezechiel Ariton, duhovnicul Mânăstirii Floreşti. Scurtă agitaţie în incinta acoperită cu zăpadă nebătătorită şi părintele apare. Jovial, încă tânăr, privirea albastră. Complet dezinhibat la presă (felicitări, părinte, că de constipaţi ne-am săturat!…) pare că ne cunoaştem de când lumea. Aşa am şi început dia­logul, abrupt, spunându-mi că pe el l-a ţintuit în acest loc Maica Domnului. Am zâmbit, auzind de mai multe ori în viaţă această „metaforă”. „Nu, chiar aşa este! M-a trimis aici Prea Sfinţitul, pe vremea când eram călugăr la Episcopie, dar pe post de contabil. Om de birou… Am ajuns la începutul anilor 90, când aici funcţiona de decenii întregi un spital de nebuni. Locul arăta îngrozitor, cu 60 de bolnavi psihic bântuind prin această incintă. Bolnavi în diferite stadii, ţinuţi în nişte condiţii de nedescris – parcă era lagăr de exterminare – şi un personal ostil ideii de retrocedare a aşezământului. În plus, o mare parte din locuitorii satului erau angajaţi aici şi au fost asmuţiţi, cu timpul, împotriva mea. Deveniseră chiar violenţi – mai violenţi decât bieţii bolnavi. Măcar cu aceştia, ulterior, m-am mai ajutat la micile treburi din incintă… Turnul era cu partea de sus prăbuşită în iazul de alături; am scos piatră cu piatră din iaz, împreună cu nebunii – care s-au arătat mai mintoşi decât mulţi – şi le-am ridicat înapoi în turn. Ei, vorba vine cu ei – ei ajutau benevol doar la muncile cele mai uşoare, dar care erau foarte multe… Apoi biserica – era pe jumătate prăbuşită. Înăuntru ploua şi ningea, păsările îşi făcuseră cuib. Dar acolo era «pitită» icoana Maicii Domnului. De ea am dat cu ochii prima oară, când am fost trimis aici şi când am decis pe loc că nu pot să rămân. Am zis: «Hai să intru totuşi şi în biserica asta prăpădită, să văd cum e înăuntru». Şi acolo am dat cu ochii de EA. Maica Domnului mă privea ţintă din icoană. M-am apropiat cu mult curaj, pe care special mi-l luasem. Când dau să o sărut, am simţit privirea ei sfredelindu-mă! Şi atunci, pur şi simplu, un glas mi-a răsunat în creier: «Ţi-e ruşine de casa mea?». Am înlemnit, căci suna ca o condamnare, ca o rugăminte, ca o poruncă, ca un îndemn, ca o tânguire… În secunda următoare am ştiut că de aici nu mai plec”.
Din acel moment au început caznele. După 3 ani, în 1993, au fost scoşi – chiar de hram, de Sfântul Ilie – bolnavii. Dar cum? Printr-un act de barbarie nemaivăzută. Cei care s-au ocupat de mutare au distrus tot ceea ce n-au putut încărca în camioane. Au dărâmat până şi soba din bucătărie, au smuls instalaţia electrică din pereţi, au „ras” pompa de apă, bazinul de acumulare… Trei ani nu s-a putut intra în corpul scund de clădiri, unde au stat bolnavii, din cauza mizeriei, a mirosului devastator. Acum acolo sunt chiliile celor câteva măicuţe, iar pe coridorul cel lung s-a instalat o minunată seră pentru iarnă, din care cântă peruşi în colivie. Alături, printr-o uşă, se intră în paraclis – curat şi frumos – şi apoi mai departe, în palat.
Acesta a fost ridicat între 1852 şi 1859 de către stareţul Nil. După secularizare, între 1881 şi 1992, a funcţionat ca spital. Din anul 1998 se află în proces de restaurare, din fondurile Ministerului Culturii şi Cultelor. Construcţia aceasta fastuoasă e de factură clasicistă: stilurile neoclasic şi romantic. Are două etaje şi un beci adânc. Într-una dintre încăperile tainice ale palatului a stat ascuns Al. I. Cuza timp de o zi şi o noapte, în cursul celebrelor sale acţiuni de deghizare, pentru a cunoaşte nemijlocit viaţa supuşilor săi.
Biserica Mânăstirii Floreşti are o poveste interesantă. Începută tot la iniţiativa harnicului Nil, între 1852-1859, se află pe locul aşezământului ridicat de către Cârstea Ghenovici, mare vornic, şi soţia sa Anghelina, în sec. al 16-lea, şi înnoită de urmaşii săi. Lucrările din timpul stăreţiei lui Nil (pe vremea când Floreşti era închinată mânăstirii athonite Esfigmenou) au fost sistate după secularizarea din 1863. Totuşi, dată fiind amploarea lor, au fost finalizate de statul român în perioada 1879-1883, la stăruinţa episcopului de Huşi, Iosif Gheorghian. Prezenţa goticului în acest loc se datorează arhitectului Burelli, dar şi inginerilor Gr. Palada şi Onofreo Messina. În plus, pietrarii aduşi aici erau ei din zonă, dar erau de origine… italieni. Origine îndepărtată, dar totuşi latină, a acestor vechi şi pricepuţi colonişti.
Înăuntru se găseşte icoana făcătoare de minuni „Maica Domnului cu Pruncul”, ferecată cu argint aurit în 1749 de către Ecaterina, soţia domnitorului Constantin Mavrocordat. Salba care împodobea odinioară icoana poate fi găsită astăzi la Muzeul Judeţean „ Ştefan cel Mare” din Vaslui. Ca piese originale se mai păstrează amvonul, scaunul arhieresc şi iconostasul din sec. al 19-lea. Uşile de la intrare sunt originale şi cântăresc câteva tone. Totul, absolut totul, a fost refăcut, restaurat sau comandat prin grija vrednicului Iezechiel, duhovnic al aşezământului şi custode al acestei splendori inedite, stranii, parcă neîmpăcate cu soarta şi cu amplasamentul…
Mărturisesc că am părăsit Mânăstirea Floreşti de Vaslui puţin descumpănit. De propria mea comoditate, de propria mea neputinţă, de confortul facil care ştiam că mă aşteaptă după culmea dealului pe care l-am urcat patinând, dar cu climatronicul pornit. În urma-mi, în frig, părintele făcea vesel cu mâna, poalele reverendei îi fluturau, noaptea se lăsa cu repeziciune. De-abia după ce am ajuns la drumul principal mi-am dat seama că nu am plecat de la Floreşti. De la Floreşti am fugit…