LOADING

Type to search

Mânăstirea Vorona

Mânăstirea Vorona

Share

Ţinutul Botoşanilor înseamnă, pentru orice român, leagănul sensibilităţii poetice. Aici s-a născut Mihai Eminescu, poetul nepereche. Dar nu numai poeţi au dat aceste ţinuturi. Ele au dat şi sfinţi – ca schimnicul Onufrie –, au dat şi căpetenii ale Bisericii noastre Ortodoxe. Patriarhul Teoctist aici îşi are dubla obârşie: maternă şi monahală.
Iar Vorona, între toate lavrele botoşănene, are o poveste specială. Mai mult însă decât povestea ei, consemnată în cronici, aici te impresionează atmosfera. Acest lucru vrem să-l surprindem şi noi în cuvinte, dar ştim de pe acum că nu vom putea pe de-a‑ntregul.

 

Dumnezeu să-i dea sănătate arhimandritului Timotei Aioanei! Fără sfatul lui, nu ajungeam aici, într-un loc în care vezi, înmănunchiate toate, particularităţile sănătoase ale monahismului românesc! În plină iarnă moldavă, pe când făurar îşi aduna puterile de geruri ruseşti pentru un ultim efort, ne-am strecurat şi noi în linişte pe sub aleea de brazi seculari care se lasă domol către Vorona. O curbă lină, o coborâre duioasă, un freamăt de cetină de brad şi gata: te afli în faţa turnului de la intrare, flancat de corpuri de chilii modeste, eterne, româneşti. Mirosul de lemn ars agăţat de cetinile bogate te îmbie să păşeşti înăuntru, pe sub boltă. Duşumelele pe care calci răsună sub paşi. Incinta Voronei se oferă cuminte privirii, iar ochiul găseşte iute puncte de sprijin: două biserici, cu bulbii ruseşti, te ademenesc. Căsuţe vechi, chilii mai noi, etajate, iazul acoperit de o platoşă rece, livezile îngheţate care coboară până sub cerdacuri, cuţitul negru al veşmintelor de maici tăind albul nins al curţii…
Vorona te îmbie şi iarna cu armonia desăvârşită a peisajului, cu naturaleţea desprinderii ei parcă dintr-o stampă veche rusească.

 

Cea mai lungă viaţă monahală

Maica stareţă Teofana Scântei iese în întâmpinarea noastră cu o adevărată simplitate călugărească. Deşi este în scaunul stăreţiei de peste 40 de ani, şi-a păstrat firescul bunei cuviinţe monahale, ca una care a ales mânăstirea de la o vârstă fragedă. Da, de la 8 ani maica Teofana a păşit pe poarta Mânăstirii Agafton (tot din Botoşani), unde erau la acea dată peste 400 de maici. Copila a vrut să rămână, iar părinţii au acceptat bucuroşi, încredinţându-o maicii Mitrodora. Ce vremuri, când părinţii înţelegeau că cel mai bun părinte pentru un copil tot Tatăl Ceresc rămâne… E drept, şi călugăria parcă era alta, şi oamenii diferiţi de cei de acum. Asta se întâmpla în mai 1942.
După 6 ani a devenit rasoforă, iar peste un an, în 1949, a fost mutată la Râşca. Pe atunci, aşezământul depindea de Slatina, unde stareţ era părintele Cleopa Ilie, iar duhovnici părinţii Paisie Olaru şi Arsenie Papacioc. La Pogorârea Sfântului Duh, în 1954, a fost tunsă în monahism chiar de către ÎPS Sebastian Rusan. La 7 decembrie 1959, în urma Decretului comunist de lichidare a mânăstirilor, maica Teofana a fost alungată de la Râşca. Ajunge să muncească la „Filatura de in şi cânepă” din Fălticeni, unde, alături de alte câteva maici izgonite, au trăit o viaţă curată, în continuarea celei care le-a fost brutal interzisă. Povesteşte maica stareţă: „Niciodată nu mi-am pierdut speranţa. Am vrut de mică la mânăstire şi eram sigură că, până la urmă, mă voi întoarce. Nici nu ştiam altă cale, nici nu vroiam să ştiu. De altfel, părintele Paisie mereu ne încuraja şi ne povăţuia să nu deznădăjduim, că vremurile până la urmă se vor schimba. Şi aşa a fost. Când am aflat că prin purtarea de grijă a mitropolitului Moldovei, Iustin Moisescu, se va redeschide Vorona, am căpătat mare speranţă. ÎPS Sa m-a chemat şi mi-a încredinţat mânăstirea care ajunsese depozitul CAP Vorona. În chilii trăiau animale, în Biserica Adormirii Maicii Domnului era depozit de cereale. Se vedeau pe pereţi urmele de căruţe şi dârele pe care le făceau vacile când se scărpinau…”
Da, au fost vremuri crâncene, dar prin purtarea de grijă a următorului mitropolit al Moldovei, Teoctist Arăpaşu, lucrurile au reintrat pe făgaşul cel bun. „Încă un gând şi o îngenunchere a inimii la altarul naşterii mele în slujba Bisericii” – aşa vorbea cu lacrimi în glas vrednicul de pomenire Patriarh al României despre locul unde a călcat în viaţa monahală, la numai 13 anişori. Pe vremea aceea, Vorona era mânăstire de călugări, iar duhovnic i-a fost marele părinte Pangratie, care este îngropat în cimitirul aşezământului. Se mai simţea atunci la Vorona adierea duhovnicească, dar şi precizia comportamentală a Sfântului Onufrie, cel canonizat la 9 septembrie 2005. Reţinem un pasaj din Tomosul sinodal: „Cuviosul, iubind din tot sufletul pe Dumnezeu, s-a aratat nevoitor în osteneli tăcute şi smerite, ascuns de ochii lumii, în adâncul codrilor Moldovei. În preajma lui şi-au aflat liman duhovnicesc şi izvor de sfătuire sihăstrească, nenumăraţi pustnici care au deprins desăvârşita rugăciune a inimii. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a preamarit încă şi pe pământ cu darul facerii de minuni. Şi după cum viaţa i-a fost sfântă, aşa şi sfârşitul s-a arătat minunat, fiindu-i vestit de Dumnezeu de mai înainte”.
Prieten în duh cu marele Paisie Velicikovski, stareţul de la Neamţ, cuviosul Onufrie (care a trăit în secolul al 18 lea) a găsit aici, în poiana Voronei, în mica aşezare de sihaştri, locul de linişte mult căutat. “Cele mai serioase reguli”, aşa este descrisă viaţa călugărească de aici de către călugărul călător Partenie, la jumătatea secolului 19. Aceste “reguli serioase” se păstrau, de bună seama, de la marele Onufrie, cel care s-a retras apoi într-o peşteră din codrii seculari, în apropierea Voronei. Călugării l-au îngropat la intrarea peşterii şi au sădit acolo un măr. Din acele mere – care făceau minuni – a luat şi domnitorul Mihail Sturdza şi a dat să mănânce fetiţei sale, grav bolnave. Aceasta s-a vindecat, iar domnitorul l-a pus pe marele stareţ Rafail să aducă sfintele moaşte ale cuviosului (1846), care se păstrează acum la Sihăstria Voronei.

 

Reanimare de manuscrise

De fapt, povestea Voronei nu începe cu Sfântul Onufrie, ci mult mai devreme. Pe la 1503 (deşi denumirea de Vorona – care însemană “cioară” în limba rusă – a fost menţionată mai devreme în acte de cancelarie) o mână de schimnici ruşi şi greci au ridicat în aceşti codri o bisericuţă de lemn. După 3 secole, la 28 august 1803, se finalizează lucrările la prima biserică de piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Mai multe familii au contribuit la acest effort, dar a meritat pe deplin. Alături de această primă biserică s-a ridicat, în 1835, o alta, tot închinată Maicii Domnului, mai precis Naşterii sale (8 septembrie). Iată cum întregul complex monahal de la Vorona cuprinde, în piatră şi în rugăciune, existenţa terestră exemplară a Maicii lui Dumnezeu! O a treia biserică este cea din cimitir, care poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae.
Interesant este că aici se află cel mai mare muzeu de carte religioasă din România. Peste 4000 de volume stau cuminţi pe rafturi, ca nişte adevărate moaşte de hârtie, aşteptând parcă învierea. Totul este în slovă chirilică, iar meritul este al ÎPS Iustin şi al celorlalţi mitropoliţi de după el, care s-au grijit ca tot ceea ce a fost carte de cult pe raza judeţului Botoşani, aruncate chiar prin poduri şi magazii, să ia drumul Voronei – un adevărat spital de urgenţă pentru aceste manuscrise rare!
Lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Vorona a fost în timpul slujbei de seara. O maicuţă tânără şi şcolită (ochelari, intonaţie, atitudine) citea la Psaltire. Citea însă poticnit şi puţin nefiresc, cu mici probleme de fluenţă. “Oboseala şi lumina puţină”, am gândit. Ca să aflu, a doua zi, că şi în prezent tot ce este carte de cult în biserica Voronei este pe slovă chirilică! Am întrebat-o pe maica stareţă dacă este adevărat şi cum poate explica o asemenea “ciudăţenie” – căci totuşi am trecut la alfabetul latin de pe la 1860. Maica stareţă mi-a răspuns cu o sinceritate remarcabilă, fixându-mă cu privirea ei albastră, care în mod evident îmi transmitea ceva şi dincolo de cuvinte: “Dacă aşa am apucat de la bătrâni? De ce să schimb eu acum, doar de dragul schimbării?!”.
Minunată replică, maică stareţă! Chiar aşa: de ce trebuie să schimbăm noi acum tot felul de lucruri? Doar de dragul schimbării…?