LOADING

Type to search

Impresii din Muntele Sfant (1)

Impresii din Muntele Sfant (1)

Share

Athosul, când îi calci mai întâi tărâmul, te şochează. Sub toate aspectele. Duhovniceşte, cultural, peisagistic, comportamental, atitudinal, ca împărţire a ceasurilor zilei.
Eşti bucuros că te afli acolo, dar în acelaşi timp te gândeşti la întoarcerea acasă. Căci în nici un fel nu‑ţi poţi imagina că acolo poate fi casa ta. Sau casa vreunui om „zdravăn” de pe pământul ăsta. Nimic care să te reţină, nimic care să te „înmoaie”, să te emoţioneze. Asta, repet, la început. După ce‑ţi mai recompui fiinţa în urma obişnuinţei cu programul slujbelor de noapte şi al lungilor pelerinaje de zi, devii mai „îngăduitor”. Adică mai concesiv. Adică mai moale în refuzul de a accepta realitatea zilnică a unor existenţe pământeşti în condiţii nepământeşti. E clar, eşti pe cale de a fi inoculat cu virusul – „mortal” pentru lumea noastră – al sfinţeniei. Care, atenţie, acolo se ia!

 

Şocurile athonite, pe rând

Şocul duhovnicesc este cel mai greu de dus. După doar două‑trei utrenii şi liturghii care încep la două noaptea şi se termină la cinci‑şase dimineaţa începi să‑ţi vezi neputinţele. Începi să‑ţi cumpăneşti adevărate determinări sufleteşti, voinţa de caracter, tăria trupului în bătălia cu moliciunea aşternutului şi cu pleopa îngreunată, cu însuşi ritmul obişnuiţelor zilnice, care acum îşi cer cu vehemenţă partea. Trăind după un alt fus orar (un fus orar bizantin – adică liturgic, inspirat direct de Cartea Facerii), organismul te dojeneşte, se opune, încearcă să scape. Evident, se revoltă tăcut şi în faţa supei chioare de legume de la 6 dimineaţa (şi nu venise încă Postul Mare!), când la ora aceea nici măcar aroma obişnuitei cafele nu îndrăznea să se insinueze în programul tău obişnuit… de somn. Supă chioră, în tăcere, cu privirile plecate a vinovăţie – în timp ce fraţii citesc grozăvii din martirologiul creştin. Următoarea şi singura masă e pe la 4 după‑amiază, frugală, dar şi pe fugă, căci Pavecerniţa nu aşteaptă săturarea pântecelui cu sarmale de post reci şi cu măsline. Practic, ajungi să crezi că masa în sine este doar un pretext al programului zilei de a se aduna obştea, în altă situaţie decât slujbele bisericii. A, da, în post rămâne o singură masă pe zi, iar în prima şi ultima săptămână ajunarea şi postul negru sunt ceva obişnuit. Pe scurt – şi asta divulg mai devreme decât era cazul – nu poţi fi călugăr în Athos dacă nu‑ţi muţi toată existenţa în Dumnezeu, adică în interiorul tău, căci exteriorul este, în mod vădit, ostil. Pur şi simplu nu‑i rezişti!
După doar câteva zile de astfel de program începi să realizezi cine eşti şi cât poţi, câte parale duhovniceşti faci. Doar vreo două, mai multe nu… Atunci apare spaima, căci ai în faţă norma zilnică de nevoinţă şi tu nu eşti nici la genunchiul broaştei. Apoi te mai linişteşti puţin, înţelegând că te afli, totuşi, printre atleţii lui Hristos. Cu adevărat, printre cei mai buni! Eşti în arena luptelor celor mai dure, în care ţie, băiat de oraş, nu ţi se cere mare lucru. Trebuie doar să mimezi lupta, să faci şi tu primele eschive, primele fandări. Ca să vezi cum e. Şi ca să ţi se aţâţe curiozitatea. Da, dar fără să vrei te întrebi cum va fi la Judecată, când sufletul şi faptele tale vor sta alături de sufletele şi faptele acestor oameni. Ce vei mai spune atunci? Nimic, evident. Doar poţi aştepta cu sufletul la gură (concret!) ca mila Domnului şi tot jertfa Lui să te scoată la limanul mântuirii.

Încarcerat în frumuseţe

Cultural, Athosul te uluieşte. Atâta frumuseţe dezlănţuită pe râpele abrupte – cu vegetaţie ţepoasă, încâlcită – care răscumpără toată ostilitatea muntelui… Dar care răscumpără şi dorinţa Maicii Domnului ca oamenii să se obişnuiască încă de aici cu raiul. Cu splendorile lui viitoare, care încep însă din frumuseţile acestea, lucrate cu migală şi har de călugări. Ce bucurie, dar şi ce şoc zilnic să te trezeşti că locuieşti într‑un muzeu! Cum ar veni, pentru ca omul obişnuit să înţeleagă comparaţia, printre frumuseţile de la Luvru, de la British Museum sau de la Ermitaj… Ce uluire că viaţa ta, concret, se desfăşoară în plin patrimoniu inegalabil al umanităţii creştine. Că eşti „prizonierul” unei frumuseţi înduhovnicite, aşa cum nu este cea de la Luvru sau din altă parte. Că ochiul tău nu fuge (că n‑are cum!) spre zonele gregare ale vizualului, că artele plastice pe care privirea fizică şi duhovnicească poposeşte sunt desăvârşite. Ţarcul privirii nu are fisuri – el te ţine prizonier în frumuseţe, îţi mortifică ochiul, curăţându‑ţi‑l. Cu unguent de icoane, cu balsam de fresce, cu tămadă de arhitectură, cu tinctură de psalmodii şi cântări…
Aici trebuie să deschid o paranteză şi să spun că am locuit numai în Schitul românesc Prodromu, prin bunăvoinţa părintelui Iustinian Stoica, economul aşezământului. Părintele a fost atât de bun şi ne‑a călăuzit prin toate cotloanele schitului, noi şi vechi – la care a muncit cu tenacitate şi pricepere. Am rămas profund impresionaţi. Tot, dar absolut tot ce s‑a construit şi amenajat poartă pecetea bunului gust şi a tradiţiei ortodoxe reale. Nici un obiect inutil, nici un aranjament de prost‑gust, nici o remanenţă a kitsch‑ului adus aici de pelerinii cu „dare de mână”. Totul auster şi frumos, riguros şi decent, simplu şi trainic. Cum au reuşit părinţii să impună o astfel de igienă exterioară/vizuală întregului aşezământ, nu ştiu să vă spun. Însă Prodromu este o normă ortodoxă – sub toate aspectele – pentru credinţa românească! Până şi călăuza noastră, părintele Vasile Bota (parohul Bisericii Sfântul Andrei din Oradea, care a ridicat „biserica de manual” de care sigur vă amintiţi), rămâne profund mişcat, de fiecare dată când ajunge aici, de frumuseţea nenegociată a locului şi de modul inteligent şi nefăţarnic cum acesta rezistă asaltului modernităţii.
Din orice perspectivă ai privi lucrurile, schitul românesc te cucereşte pe dată. Ştiind smerenia cu care vieţuitorii îşi poartă de 150 de ani crucea condiţiei de… schit pe lângă Marea Lavră (cu micile avantaje dar mai ales cu marile umilinţe ce decurg de aici), văzând eforturile supraomeneşti de a „îmbuna” topografia îndărătnică şi încrâncenarea searbădă a locului, ariditatea lui şi evidenta izolare, nu poţi să nu rămâi pe gânduri. Mai ales când vezi că aici, la români, rânduiala este la ea acasă, ospitalitatea şi grija faţă de aproapele sunt cuvinte de ordine, însă ajutoarele băneşti sunt invers proporţionale cu aceste virtuţi colective ale obştii. Situaţia s‑a mai îndreptat după ce fostul guvern a alocat prin lege o sumă con­sistentă schitului, privit ca avanpost de reprezentare a spiritualităţii româneşti în străinătate. În schimb, mânăstirile greceşti prosperă rapid cu bani uriaşi de la UE şi de la guvernul elen. Aici trebuie deschisă o paranteză şi spus că nu există mânăstire grecească în care să nu existe, emblematic parcă, un turn de macara. Şantiere deschise peste tot, lucrări masive, îmbunătăţiri la tot pasul, drumuri noi smulse muntelui şi hăţişurilor, toate arată o efervescenţă edilitară fără precedent. Desigur, nu poţi să nu te întrebi de unde atâţia bani şi care este preţul lor? E drept că până acum 10‑15 ani, pelerinii de atunci afirmă că Athosul era în mare parte părăginit. Avântul imobiliar este recent, iar cei aproape 2000 de călugări au intrat parcă într‑o altă secvenţă al vieţii lor. O fi bine, o fi rău? Numai Maica Domnului, ocrotitoarea lor – şi nu de ieri‑de azi! – ştie.
Atât despre Athos, în acest prim episod. Îmi rezerv bucuria de a continua serialul, chiar dacă în Lumea Credinţei şi în Lumea Mo­nahilor aţi citit „tone” de relatări din Athos. Vedeţi, Muntele se prezintă atât de di­ferit pentru fiecare din noi, iar pentru a‑l descrie corect trebuie să ai toate mărturiile celor care l‑au vizitat, trăit, iubit şi murit în decursul celor multe secole câte vor fi trecut de când în încremenirea lui pietroasă au păşit călugării.
În episodul următor vom vorbi despre nopţile athonite, despre chilii şi mare, despre greci, despre răsaduri şi jeep‑uri…