LOADING

Type to search

Mânăstirea “Dimitrie Cantemir”

Mânăstirea “Dimitrie Cantemir”

Share

Ne‑am întâlnit cu gazda noastră într‑o răscruce, ce ducea din drumul principal (de la  Vaslui la Huşi) spre dreapta, spre Creţeşti, şi de acolo mai sus, peste deal, cale de vreo 15 km, până la mânăstire. De fapt, calea ar fi mult mai scurtă (doar vreo 3 km) dacă s‑ar termina drumul cel lat care taie pădurea seculară; din acesta, de fapt, mai sunt doar 900 m nefinalizaţi, aşa că peste puţin timp toată lumea va putea ajunge la „Dimitrie Cantemir” ca pe autostradă…

 

A, dar nu v‑am spus cine e gazda… Nimeni altul decât stareţul Serafim Bodnar, care este totodată şi exarhul Episcopiei Huşilor. Un om tânăr, dar hotărât, nu mânat de ambiţii deşarte, cât de o nestrămutată dorinţă de a‑şi trăi ortodoxia cu seninătate, dar neapărat însoţită de fapte. Un fel de răzeş al credinţei, un om al acţiunii duhovniceşti şi patrimoniale, care a adus la viaţă conştiinţa creştină colectivă din satele de prin preajmă. Căci la mijlocul deceniului 9 al secolului trecut, la venirea desantului călugăresc organizat de Prea Sfinţitul Ioachim Mareş, lumea privea cu neîncredere intenţia de a reînfiinţa o mânăstire abandonată de peste 90 de ani, mai exact din 1906. Chiar dacă aveam de‑a face cu un monument istoric de secol 17, aşezământul era deteriorat în mare parte, biserica fiind ţinută pe linia pe plutire numai de milostenia credincioşilor din sat, însă corpurile de chilii erau una cu pământul. În plus, noroaiele cât casa, lipsa de curent electric şi de apă – toate duceau la o sarcină aproape imposibilă. Dacă mai adăugăm şi proverbiala sărăcie a zonei (sudul Podişului Moldovei) şi absenţa materialelor de construcţie, avem tabloul complet al unei himere: restaurarea mânăstirii ctitorită de familia Cantemir.
În treacăt, voi relata o butadă, pe care mi‑a spus‑o părintele stareţ, originar din Bucovina (unde lemnul şi piatra sunt elementele constitutive ale peisajului, dar şi ale tuturor construcţiilor): „Domnule Bucuroiu, pe aici circulă o vorbă, care zice că dacă loveşti pe cineva cu o piatră, te dă în judecată. Dar de ce face asta? Că l‑ai lovit? Aş, de unde! Ca să afle de unde ai luat piatra…” Da, amară vorbă plină de umor, am gândit, privind dealurile golaşe clădite de Dumnezeu numai din lut. Pământ cleios, pământ rău, instabil, setos, veşnic nemulţumit, grăbit să astupe rapid orice. Nici un bolovan, nici măcar o piatră – cât vezi cu ochii. Noroc că oamenii nu sunt ca lutul acesta pe care trăiesc, dar din care nu au fost zămisliţi… Oamenii – deşi săraci şi puţini – sunt săritori, dacă te deschizi către ei cu credinţă şi cu dragoste, aşa cum a făcut‑o părintele Serafim. I‑a „frământat”, i‑a încălzit şi a făcut din ei vase ale Duhului Sfânt. Harnic olarul, bun şi lutul acesta umblător, vorbitor, făptuitor. Aşadar, depinde ce lut foloseşti, dar şi cum îl foloseşti…
Mai povestea părintele stareţ Serafim că în serile lungi şi friguroase de toamnă, când puţinii călugări‑sa­lahori se aciuiau în adăposturile improvizate, mai priveau spre sat. În marginea acestuia sclipea un bec, iar părintele se uita şi gândea în sinea lui că asta e cel mai frumos lucru pe care şi l‑ar putea dori… Un bec, un simplu bec!
Aşa se face că pe 26 octombrie 2006 episcopul vicar Corneliu Bârlădeanu a sfinţit biserica veche şi pictura celei noi, după ce cu 5 ani mai devreme, în 2001, dar tot pe 26 octombrie (când este nu numai praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, dar este şi ziua de naştere a ctitorului, Dimitrie Cantemir), se sfinţiseră clopotniţa şi un corp de chilii.
Biserica veche a mânăstirii este monument istoric, păstrând icoane din secolele 17‑19, iar masa sfântului altar este un trunchi de stejar de pe vremea lui Ştefan cel Mare. De fapt, tradiţia spune că în acel trunchi se găseşte urma de săgetă pe care a tras‑o marele voievod pentru a stabili locul altarului viitoarei biserici. Aceasta va lua fiinţă pe pământurile cu care Sfântul Ştefan l‑a împroprietărit pe Stan Posatnicu, un viteaz oştean al măriei sale. Un moşier întârziat, pe numele său Gheorghe Tutoveanu, face săpături arheologice şi află că pe aceste locuri a fost o prosperă şi intensă locuire încă din vremea romanilor – dovadă monedele din timpul lui Antonius Pius (138‑161). Întorcându‑ne mai aproape, aflăm că aici au fost aşezările de răzeşi care au dat Moldovei două importante familii domnitoare: Cantemir şi Cuza. Mai mult, cel mai mare cărturar umanist român, Dimitrie Cantemir s‑a născut exact în aceste locuri, în conacul familiei de la sud de Huşi. Din 1666 (2 septembrie) se păstrează un pomelnic care atestă faptul că ctitorii sunt din neamul cantemireştilor, iar mai târziu, pe firul istoriei, ştim că aşezământul a fost chinovie de călugări până la 1802, după această devenind mânăstire de maici. La 1855 a fost o cumplită molimă (holeră), care aproape că a devastat obştea. Oricum, venea peste ele, bietele, terifiantul secol 20, mai exact anul 1906, când povestea se curmă şi când mânăstirea îşi închide porţile.
În prezent, la „Dimitrie Cantemir” îşi trăiesc viaţa 10 călugări, în majoritate tineri. Nu mănâncă decât peşte, pe care îl scot din iazul pe care l‑au reamenajat sub poala dealului. Se roagă în biserica veche (care are pictura catapeteasmei executată pe piele – o curiozitate), dar şi cea nouă este foarte frumoasă, cu o pictură care ar declanşa sfinte invidii altor mânăstiri cu dare de mână şi cu pretenţii culturale.
Este de datoria noastră, a creştinilor români de pretutindeni, să ţinem în viaţă acest aşezământ smuls timpului, istoriei nemiloase, molimelor şi sărăciei prin tenacitatea călugărilor care şi‑au lăsat aici tinereţile – în definitiv cei mai frumoşi ani. Jertfa lor concretă nu ne poate fi indiferentă, mai ales că tot ei acum răsplătesc orice vizită a noastră cu o slujire impecabilă şi cu un zâmbet deschis. Ei, răzeşii lui Dumnezeu, au câştigat lupta…

Previous Article