LOADING

Type to search

Paşte însângerat

Paşte însângerat

Share

Pustia Optinei. Trei cruci, trei candele nestinse… Trei mucenici ai vremurilor noastre – înjunghiaţi în chiar ziua de Paşti a anului 1993 cu un pumnal având încrustat adânc pe mânerul său semnul satanei: 666. S‑au scurs, iată, de atunci, de la acel Paşte însângerat, 16 ani …

Martirii Optinei – primele amintiri

1993. Ruinele imperiului antihristic de la Răsărit, încă fumegânde. Trenul de Kiev spre o Lavră Pecerska adăpostind pe jumătate, în acea vreme, „Muzeul Ateismului şi al Religiei”. Lume pestriţă; coşuri pline cu cireşe coapte, îngustând la fiecare pas culoarele vagonului rusesc, în drum spre hulpavele pieţe ale capitalei Ucrainei. Difuzorul din tren, dat la maximum. Se comentează aprins despre crimele petrecute de Paşti, în acel an, la Optina. Ruşi, ucraineni, bulgari, mulţime de basarabeni îşi dau pe rând cu părerea despre subiectul în cauză. Ucraineanul de pe bancheta din faţa mea, care merge „la odihnă”, în Crîm (Crimeia), pare picat direct dintr‑o şedinţă informativă a PCUS, răstălmăcind – mai mult decât răuvoitor – martiriul tinerilor monahi de la Optina. Repetă aproape ostentativ: „Ce mai vor şi popii ăştia?!”. O basarabeancă, cu ochii de strajă pururea la „sumcile” sale cu cireşe de iunie, tinde să‑i dea dreptate bulgarului firoscos, între două vârste, îmbrăcat cu un sacou ponosit, ce stă rezemat de uşa compartimentului. După ea, „la moment”, omul pare ceva mai „luminat de Dumnezeu” în comparaţie cu ucraineanul ateu… E tot ce‑mi aduc aminte din acele zile fierbinţi, alături de cele trei nume de mucenici, pronunţate în mai multe rânduri de vocea „corectă” a crainicei radioului moscovit: Vasile, Trofim şi Terapont. Trei nume, trei taine…

 

„Să mor în răsunetul clopotelor Învierii…”

Întâiul mucenic de la Optina: ieromonahul Vasile – 33 de ani. De profesie, jurnalist. Fost membru al echipei naţionale de polo a URSS. În urma sa a rămas un preţios jurnal, în care se poate urmări, aproape zi după zi, prefacerea sa sufletească, zborul său sincer spre înalt. Poet de o aleasă sensibilitate. Citim în însemnările lui zilnice: „Astăzi a sosit la mânăstire mama împreună cu mătuşa mea Nina. Vizita lor nu a fost una care să nu mă tulbure. Lacrimi, reproşuri, încercări de a mă convinge să mă întorc acasă. Mă simt strâmtorat din toate părţile. Întăreşte, Doamne, inima mea tulburată şi slăbănogită! Părinţilor ai Optinei, sfinţilor stareţi, ajutaţi‑mă! Maica Domnului, alină sufletul meu mult întristat!” (4 iulie 1989). A intrat la Optina în octombrie 1988. Odată, unul dintre fiii săi duhovniceşti l‑a întrebat care ar fi cea mai mare dorinţă a sa. Părintele Vasile i‑a răspuns: „Să mor de Paşti, în răsunetul clopotelor Învierii”. Prietenii lui mărturisesc acum că aceleaşi cuvinte le mai rostise cândva şi în lume, înainte cu 8 ani de martiriu, la una dintre puţinele slujbe de înviere care se mai ţineau în Moscova…

 

File de pateric

Monahul Terapont – 36 de ani.. În vara anului 1990, s‑a hotărât să vină la Optina. „Dacă nu mă vor primi la Optina, voi pleca în munţi” – a spus la despărţirea de lume. A parcurs 75 de km de la Kaluga până la mânăstire. O noapte a petrecut‑o lângă porţile închise ale marii lavre ruseşti, care abia începea să renască. Este tuns în monahism în 1991, de Paşti. Cel mai probabil, părintele Terapont a fost înştiinţat de Domnul privitor la moartea sa apropiată, astfel că, cu 3 luni înainte să moară, şi‑a împărţit toate lucrurile sale – căciula, salopeta cea nouă, ciorapii de lână, chiar şi uneltele. Se spovedeşte cu câteva ceasuri înainte de martiriu unui ieromonah din lavră. Acesta declară astăzi: „Eram gata să părăsesc mânăstirea. După spovedania fratelui Terapont, am început să mă luminez, să mă bucur chiar, de parcă eu însumi mă mărturisisem lui. Mi‑am spus deci: Unde să plec, când în acest loc am asemenea fraţi?!”.

 

Trofim clopotarul

 

Monahul Trofim – 39 de ani. În 1993, avea deja trei ani de mănăstire. Când obştea a început să‑l pregătească pentru tunderea în monahism, el a spus: „Nu primesc să fiu nici ierodiacon, nici preot, ci doar monah – monah adevărat până la moarte”. Moartea s‑a dovedit însă a nu‑i fi prea departe. În 1992, dă de veste fraţilor săi că nădăjduieşte să mai trăiască până la Crăciun. În Postul Crăciunului, revine însă:„Până la Crăciun voi mai trăi, dar până la Paşti – nu sunt sigur”. Petrecea adesea întru însingurare, având pururea ca lucrare lăuntrică rugăciunea inimii. Odată, i‑a mărturisit unei cunoştinţe, plin de îngrijorare pentru mântuirea rudelor sale nebotezate (acestea vor primi însă Taina Botezului la puţină vreme după mucenicia sa): „Noi i‑am lăsat pe cei apropiaţi şi am venit aici ca să‑i slujim Maicii Domnului. Oare Împărăteasa Cerului îi va lăsa pe ei?”. Încă de când locuia în lume, părintele Trofim învăţase să bată clopotele, căpătând la Optina o îndemânare aparte pentru această ascultare.

 

Paşte însângerat

 

Liturghia de Paşti, la Optina, în 1993, s‑a încheiat la ora 5 şi 10 dimineaţa. Răsunau clopotele Învierii… Mulţimea se urcase în autobuzele spre Moscova. Pretutindeni se auzea doar cântarea: „Hristos a înviat din morţi…”. Obştea a mers la trapeză. Părintele Vasile va rămâne îngândurat, fără să se atingă de bucate. Unul dintre ieromonahi l‑a blagoslovit pe monahul Trofim să bată din nou clopotele. L‑a însoţit călugărul Terapont. În clopotniţă va urca însă, împreună cu ei, şi un necunoscut: ucigaşul. Primul a fost ucis părintele Terapont, cu o lovitură de pumnal în spate. A urmat călugărul Trofim, ucis în acelaşi fel. Acesta a reuşit să mai bată de câteva ori clopotul cel mare, ca pe un semnal de alarmă. Părintele Vasile, care tocmai pornise spre schituleţul aflat lângă mănăstire, auzind bătaia neobişnuită a clopotului, s‑a îndreptat spre clopotniţă. Ucigaşul a alergat, la rându‑i, în întâmpinarea sa. Fără vreo bănuială, ieromonahul l‑a întrebat: „Ce s‑a întâmplat?”. „Nimic, nimic” – i‑a răspuns acesta. Păşind apoi în spatele părintelui, l‑a străpuns şi pe el. Cele relatate sunt cuprinse în declaraţiile ucigaşului, arestat după mai multe luni. Acesta şi‑a lepădat lângă o pădure mantaua soldăţească, actele false şi pumnalul însângerat, lung de 60 de cm, având gravate pe mâner numărul „666” şi inscripţia „Satana”.
Slujba de la micul schit de lângă Optina, începută spre dimineaţă, s‑a încheiat ceva mai târziu. Când preotul, la sfârşit, a exclamat „Hristos a înviat!”, nu a mai putut rosti decât o singură dată aceste cuvinte. În biserică toţi plângeau. Sfinţitul slujitor, înştiinţat mai devreme, la altar, despre cele petrecute, nu a mai trebuit să‑i anunţe în vreun fel pe cei prezenţi. Aflaseră deja cu toţii despre Paştele însângerat din Pustia Optinei.