LOADING

Type to search

De la dreptate la „Facă-se voia Ta”. De vorbă cu d-l Petre Lăzăroiu, judecător la Curtea Constituţională a României

De la dreptate la „Facă-se voia Ta”. De vorbă cu d-l Petre Lăzăroiu, judecător la Curtea Constituţională a României

Share

Mânăstirea Clocociov. Duminica Floriilor. P. S. Sebastian, Episcopul locului, terminase slujba Sfintei Liturghii şi se afla în curtea mânăstirii. M-a chemat să îmi prezinte pe cineva. Un domn cărunt şi serios, pe cât de distins, pe atât de discret. Venise împreună cu părintele Atanasiu din Balş să discute despre sfinţirea bisericii la care dânsul era ctitor.
P. S. Sebastian făcu atunci prezentările: „Domnul judecător Petre Lăzăroiu, de la Curtea Constituţională…”

 

Mă gândesc să începem prin a vorbi puţin despre misiunea de judecător. E greu să fii judecător? Cum se împacă judecata omenească cu o conştiinţă creştină curată?

Ca să fiu sincer, judecata omenească nu este nici pe departe judecata divină. Este, dacă vreţi, o palidă încercare. De aceea de multe ori spui: „Nu-i nimic, Dumnezeu va face dreptate”. A fi judecător înseamnă în primul rând a fi un om drept şi, mai presus de toate, înseamnă să iubeşti oamenii. Cine nu iubeşte oamenii nu are ce căuta în robă. Pentru că, de regulă, omul vine la judecător ca la Dumnezeu, iertaţi-mi paralela. Deci dacă nu ai dragoste de oameni, dragoste în sensul pe care Mântuitorul l-a dat, nu ai ce căuta să fii judecător. Şi pe duşmanul tău de moarte dacă îl ai în faţă, trebuie să-l judeci drept. Şi e foarte greu. În general, însă, meseria de judecător îţi dă foarte multe satisfacţii. Şi cel mai bine te simţi seara, când rămâi singur cu tine şi cu conştiinţa ta şi când îţi spui rugăciunea şi realizezi că nu ai făcut nici un rău în ziua respectivă, pentru că în meseria asta se poate greşi foarte uşor.

Colegilor judecători din celelalte instanţe ce gând le-aţi transmite?

Să aibă răbdare, să înţeleagă pe cel din faţa lor. Dacă nu o să-l înţeleagă, nu o să dea niciodată o hotărâre bună. Hotărârea bună o dai atunci când te pui în locul celui din faţa ta şi încerci să-l înţelegi. Dacă l-ai înţeles, ai dat şi o hotărâre bună. Dacă nu l-ai înţeles… Hotărârea poate să fie bună cu puţină şansă, sau poate să fie proastă.

Aţi practicat avocatura. Poţi să fii îmbrăcat în roba de avocat şi să te gândeşti la Dumnezeu?

Da. Desigur. Un avocat care se respectă trebuie să-i spună clientului său ce îl aşteaptă. Să-i spună de exemplu că în pricina pe care el o are, probabil, va pierde, sau că şansele lui sunt foarte mici. O soluţie nu este imprevizibilă. Pentru profesionişti, o soluţie este de la început previzibilă. Şi atunci, dacă clientul insistă să îl aperi, îl aperi, făcând tot ce trebuie să faci pentru el, fără însă să atingi dreptul celuilalt. Am avut clienţi care au zis: „Am înţeles. Nu am şanse, dar vreau să mă apăraţi!”. Sigur, am avut şi surpriza de a cîştiga… Asta este una dintre dezamăgirile din viaţa mea de avocat… Însă oricând m-aş întoarce în avocatură.

Înţeleg că şi predaţi. Care ar fi menirea profesorului de drept?

Şi în biserică totul se traduce prin pilde. Pe studenţi în general e bine să-i înveţi prin pilde. Pilde însemnând practica noastră judiciară, cu situaţii de caz. Chiar dacă legea este unitară, aplicarea ei nu este niciodată unitară. O instanţă dă o soluţie, altă instanţă dă altă soluţie într-un caz similar, şi uneori chiar pe aceleaşi temeiuri, şi atunci menirea noastră, a profesorilor, este să le arătăm această practică. Totdeauna trebuie să fii la curent cu practica, în acord cu practica, şi să le dai pilde.

Când L-aţi descoperit pe ­Dumnezeu?

N-aş putea să spun că L-am descoperit pe Dumnezeu. Mi se pare ceva uimitor. Ar fi prea mult pentru mine să spun că L-am descoperit pe Dumnezeu. Suntem prea mici, prea mărunţi…

Să încerc să reformulez… Când aţi simţit dragostea aceasta faţă de Dumnezeu?

Dintotdeauna am iubit Adevărul şi oamenii. De când mă ştiu… Mai presus de toate Adevărul. Sigur că zi cu zi, an cu an, sunt nişte ani totuşi, am şi eu o vârstă, am început să înţeleg, să învăţ, să văd mai multe lucruri, să-mi dau seama de universul care ne înconjoară. Dar n-aş putea să spun că L-am descoperit pe Dumnezeu. Îl caut.

Înţeleg că aveţi trei ctitorii de suflet…

Nu. Am două şi urmează o a treia. Însă două în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că aşa, un mic ajutor la o biserică, nu îl consider ctitorie. E vorba de biserica din satul meu [satul Aninoasa, com. Glăvile, jud. Vâlcea], care avea 90 şi ceva de ani. Tinereţea preotului şi dorinţa lui de a face ceva m-au determinat să-l ajut. Slujba de sfinţire am avut-o de Sfinţii Mihail şi Gavriil, în 2004.

Şi cealaltă?

Cealaltă s-a legat de prima. La vreun an de zile după ce am sfinţit această biserică, am fost sunat de preotul de la biserica din Balş, care mi-a spus că mă cunoştea din auzite. Ridicase o biserică şi se oprise la pictură, din lipsă de fonduri. Aveam un an de zile de când intrasem în avocatură şi mi-am zis că, dacă Dumnezeu mi-ajută şi câştig, banii pe care îi câştig îi duc la biserică. Şi, începând cu sâmbăta Paştilor din 2005, am început să aduc banii… După doi ani şi jumătate am terminat pictura, o pictură în frescă cu totul şi cu totul deosebită, şi după aceea au urmat şi celelalte…

E cam gata de sfinţire…

Este gata de sfinţire, iar pentru viitor, dacă ne ajută Bunul Dumnezeu, aş vrea să construim o biserică la Otopeni, în cartierul unde locuiesc, care nu are biserică şi este oarecum izolat, pentru că aeroportul îl separă de oraş. Acesta este şi motivul pentru care la slujbă merg în general la Mânăstirea Ţigăneşti. Acolo am avut şi bucuria de a-l fi întâlnit pe Părintele Patriarh…

L-aţi cunoscut pe Părintele Patriarh Teoctist?

L-am cunoscut foarte bine pe Părintele Patriarh Teoctist. Un om cu totul şi cu totul deosebit. Un ierarh cu totul şi cu totul deosebit. Lăsând la o parte alte calităţi umane şi alte calităţi care se cer unui ierarh, atâta bunătate şi sfătoşenie rar am întâlnit! Un părinte care îşi învăţa copiii; nu şi-i dojenea, şi-i învăţa…

Îmi spuneaţi înainte de interviu că în viaţă este important să treci peste dezamăgiri şi să continui să construieşti…

Da, acesta este sensul vieţii. Viaţa are sens doar cât construim. Spune un proverb românesc: „Să laşi în urmă un copil, o casă şi un pom”. Eu las în urmă câţiva copii, câteva case, câţiva pomi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi câteva ctitorii. Acesta este sensul vieţii: să mergem înainte, să construim.

Cum priviţi suferinţa? Mă refer la asumarea Crucii, la acceptarea voii lui Dumnezeu.

Sigur că, de multe ori când suferi, când eşti într-o situaţie limită, dramatică, stai şi te gândeşti: „De ce, Doamne, tocmai eu?”. Dar în secunda următoare îţi dai seama că de fapt asta este voia Domnului şi că nu te mântuieşti prin huzur, prin lux, prin satisfacţii materiale. Suferinţa trebuie privită ca de la Dumnezeu.

Vă amintiţi de vreun moment mai special când aţi simţit ocrotirea lui Dumnezeu, sau de vreun moment mai greu când aţi simţit ajutorul Lui?

Am avut multe momente grele. Am un copil cu handicap, care împlineşte acum 26 de ani, şi în toţi aceşti ani şi eu şi soţia am stat tot timpul „cu arma la picior”, tot timpul am avut grijă de el şi tot timpul am dus această greutate. Tot timpul Dumnezeu a fost însă Cel Care ne-a uşurat-o. Noi am privit acest eveniment din viaţa noastră ca pe ceva de la Dumnezeu, ne-am obişnuit cu acest gând şi am zis că dacă asta este voia Lui, ea trebuie să se împlinească până la capăt. Şi cea mai mare satisfacţie o am când copilul îmi zâmbeşte şi e fericit când mă vede. Asta e cea mai mare bucurie!