LOADING

Type to search

„La Cocoş e‑al meu strămoş…“

„La Cocoş e‑al meu strămoş…“

Share

… Aşa scria în urmă cu câţiva ani, în Cartea de Aur a mânăstirii dobrogene, cel care a fost poetul Grigore Vieru. Da, aici sunt şi strămoşul lui, cel venit de peste Prut, şi tot aici sunt şi strămoşii noştri, ai tuturor românilor creştini-ortodocşi. Strămoşii noştri sunt aici pentru că între Dunăre şi mare s-au botezat din apă şi din Duh primii stră-români. Primii creştini ai viitoarei Românii (Mari sau mici) aici au putut fi întâlniţi. De aici, din însorita Dobroge a primului secol creştin a iradiat credinţa în Iisus cel Înviat peste neamul dacilor şi peste triburile sciţilor. Tot aici pronia divină le-a descoperit românilor trăitori la sfârşitul secolului 20 o criptă în care era ascunsă o comoară. Alături de un certifcat de naştere, dar şi de botez. Totul s-a întâmplat aici, la Cocoşu…

 

Visarion x 3

Primul Visarion a fost stareţul de secol 19, mânat aici de dorinţa de a ridica o mânăstire după tipic athonit. Până aici, nimic special, doar că bunul părinte (originar din părţile Făgăraşului) nu ştia că poate ceea ce îl atrăgea magnetic în acest loc or fi fost tocmai sfintele moaşte, descoperite însă mult mai târziu. Dar să nu anticipăm…
Aşadar, sfetagoreţul (athonitul, în traducere) a fost cucerit de frumuseţea şi savoarea locului, deoarece aici se găsesc cele mai întinse păduri de tei din România (în iunie, în răcoarea serii, puteţi avea parte de cel mai senzaţional festival al mirosurilor naturale: parfumul de tei care curge în valuri de pe coamele dealurilor, înecând cu totul mănăstirea şi locuitorii ei!). Jos, în depărtare, curgea leneş Dunărea, clima era blândă (deşi în ultimii ani s-a radicalizat, ca şi păcatele omeneşti), oamenii rari şi blânzi, iar Visarion stareţul a obţinut de la autorităţile otomane (1841) permisiunea de a ridica o smerită biserică dreptunghiulară, de nuiele şi pământ. Pe atunci, în imperiul otoman, de tristă amintire pentru creştini, bisericile nu aveau voie să aibă turle înalte (mai înalte decât ale geamiilor) şi nici clopotele să bată la slujbe. Alături de Gherontie şi Isaia, ucenicii săi de la Neamţ, cu care se întorsese după o vieţuire de 7 ani şi jumătate în Athos, Visarion cumpărase o proprietate de la o musulmancă, pe care dorea să întemeieze mânăstirea, la poalele Dealului Cocoşului. Acest deal se numea aşa deoarece aici se auzea adesea cântând un cocoş sălbatic, chiar în pădurea de deasupra mânăstirii (unde acum de află o cruce, un adevărat colimator sub care se desfăşoară cea mai frumoasă privelişte asupra lavrei). Acesta a fost unul dintre semnele care i-au întărit pe călugări să continue…
Aşadar, stareţul ardelean (care semnează ca egumen până în 1862), folosind ajutoarele celorlalţi ardeleni care păstoreau cu turmele prin zonă, a reuşit imposibilul: ridicarea mânăstirii. Această modestă, dar esenţială lucrare a dăinuit până în 1910, când în Dobrogea, devenită românească după războiul din 1877, lucrurile s-au îndreptat mult sub aspectul credinţei. Urmaşul lui Visarion şi cel de-al doilea stareţ poartă numele de Daniil şi e învrednicit de o păstorire lungă, din 1862 până în 1884. În această perioadă se va ridica monumentala clopotniţă, înaltă de 30 m (cea mai înaltă din Dobrogea şi la ora actuală), care are în jurul clopotelor 6 firide din care se poate vedea peisajul dea­lurilor dimprejur şi, în depărtare, cursul Dunării. Tot în acea vreme se construiesc chiliile dinspre vest, în stil oriental, cu pridvor şi cerdac în ambele părţi, restaurate şi declarate monument istoric în 1959, chilii în care am şi locuit când am realizat acest material. Mânăstirea cunoaşte o bogată dezvoltare în perioada stareţului Roman Sorescu, care a construit cel mai mult la Cocoş şi a dat mânăstirii o configuraţie rămasă ne-schimbată până în zilele noastre. La 23 aprilie 1910 se pune temelia celor 24 de chilii noi, ce se leagă de clopotniţă, după planurile arhitectului Toma Dobrescu. La 30 mai 1911 se face sfinţirea paraclisului cu hramul Sf. Nicolae şi tot în acel  an, la 1 septembrie, se pune temelia bisericii noi, după planul aceluiaşi arhitect, construcţie finalizată în toamna lui 1913, pictura neo-bizantină fiind semnată de ita­lianul F. de Biosse, în 1916.
La sfârşitul secolului 20 e numit stareţul Gherontie, de vrednică pomenire, care revigorează viaţa monahală de aici şi încearcă, în ultimii săi ani, să impună chiar rânduiala athonită strictă, inclusiv introducerea ceasurilor bizantine. Fiind o mânăstire deschisă pelerinilor (nu ca la Athos, unde izolarea protejează călugării), dar şi deoarece vieţuitorii erau puţini faţă de cantitatea de muncă necesară zilnic, mai ales vara, acest lucru nu a putut fi statornicit. Însă mânăstirea are acum suficienţi ieromonahi pentru a ţine toate slujbele după rânduială şi a face faţă şi afluxului tot mai mare de credincioşi.
Al doilea Visarion providenţial pentru Cocoşu este chiar episcopul Tulcii, P.S. Visarion Bălţat, care, de un an şi ceva de când a deschis această eparhie, vizitează cu regularitate mânăstirea şi obştea, participând la slujbe şi urmărind cu atenţie toate planurile şi lucrările de reconstrucţie.
În fine, al treilea Visarion este stareţul aşezământului (de doar 6 luni, dar în această mânăstire este de 15 ani…). Fostul econom de la Cocoşu este, cu adevărat, un om smerit în adâncul sufletului său de călugăr, chiar dacă are foarte multe de spus. Deschiderea sa naturală către dialog duhovnicesc atrage multă lumea. Eu însumi am asistat la primirea unui grup de credincioşi care aveau probleme şi căutări duhovniceşti, la care părintele stareţ a răspuns cu multă atenţie şi înţelepciune. A preluat o mânăstire cu un şantier deschis (refacerea corpului principal de chilii), dar şi marea responsabilitate a pictării bisericii mari, cu hramul Sf. Treime. De fapt, e vorba despre cel mai important proiect iconografic din Dobrogea, care constă în acoperirea cu mozaic a întregii biserici! Deocamdată este gata altarul, care a ieşit spectaculos!

 

Martirikon-ul de la Niculiţel

Cocoşu nu ar fi intrat, poate, în conştiinţa lumii creştine româneşti dacă aici, în 1971, în urma unor ploi torenţiale, o uliţă a Niculiţelului nu ar fi fost erodată de şuvoaiele dezlănţuite, care au lăsat în urmă o criptă aşezată sub altarul unei mari basilici paleo-creştine. Cei care au pătruns atunci în criptă (ca şi cei de acum) au încercat o puternică emoţie când au descoperit moaştele a patru sfinţi, martirizaţi la 4 iunie 303, în timpul fulminantelor persecuţii ale lui Domiţian. Scena execuţiei s-a derulat la Isaccea, iar cei patru sunt – aşa cum scrie, cu roşu, pe pereţii criptei – Zotikos (preot), Atalos, Kamasis şi Filipos. Primul, preotul misionar, a fost executat prin decapitare, iar ceilalţi trei ucenici ai săi au fost răstigniţi – dovadă că le erau zdrobite fluierele ­picioarelor.
În data de 12 ianuarie 1973 sfintele moaşte au fost aduse în biserica Mânăstirii Cocoşu, puse sub un baldachin şi cinstite cu toată evlavia creştinească. Pentru a se marca aşa cum se cuvine evenimentul aflării lor, precum şi data când au fost martirizaţi, la 4 iunie în fiecare an se desfăşoară cel mai mare pelerinaj din Dobrogea: moaştele sunt purtate mai întâi la Isaccea (fostul Noviodunum, unde au fost executaţi), apoi rămân o noapte în cripta unde au fost găsite (noapte albă pentru călugării care citesc rugăciuni de ajutor şi mulţumire la căpătâiul lor), apoi se întorc la Cocoşu. Despre aceste plecări ale moaştelor părintele stareţ ne-a mărturisit, într-un moment de adâncă sinceritate duhovnicească: “Să ştiţi că de fieca­re dată când moaştele, chiar şi pentru o zi, părăsesc mânăstirea noastră, am o senzaţie de nelinişte şi de părăsire. Parcă nu mai am putere când nu le ştiu acolo, cu harul lor ocrotitor…”
Oricum, la Cocoşu pe 4 iunie se adună mulţimi mari, alături de ierarhi, preoţi, călugări şi mireni. Cu toţii refac traseul de la viaţă la moarte şi apoi de la moarte la viaţă al celor patru fericiţi martiri, pe care oamenii nu-i vor uita niciodată. Şi nici Dumnezeu, aşa după cum bine s-a văzut.