LOADING

Type to search

Tara Fagarasului. De la Sinca Veche la Berivoi

Share

Dor de Ardeal… Nimeni de pe faţa pământului nu ar fi în stare să mă convingă că dorul acesta nu este rânduit ca o sfântă pecete în sufletul fiecărui român. Un sentiment asemănător cu cel al apropierii de Golgota. Miile de troiţe aşezate de ardeleni la răspântii de cale stau drept mărturie…

 

 

Raiul Bunului Dumnezeu

În Ţara Făgăraşului, 40 ruine de mânăstiri grăiesc despre vremuri când un colţ al raiului purta numele de Ardeal. Şi Bunul Dumnezeu era mulţumit foarte de aceasta, tot poruncind Stăpânul Sfântului Petru să se pogoare la raiul Său de sub munte, îmbrăcat în straie de rând, ca să se minuneze de cât de primitori sunt ardelenii. Iar astă poruncă era dată de Sus spre a lua aminte mai bine păstrătorul cheilor Raiului celui mare la făgăreşenii ce urmau să bată în curând la poarta sa. „Din fire mi se pare că au, Doamne, oamenii de acolo bunătatea şi primirea de străini. Însă ţin ei, mai mult decât la orice alt lucru, la dreapta credinţă”. Şi nu s-a făcut Petru de ruşine nicicum înaintea lui Dumnezeu atunci când a venit cercarea peste raiul Ţării Făgăraşului. „În 1762 – ne spune însoţitorul nostru de drum, muzeograful Aurel Dragne –, când făgărăşenii au fost siliţi să treacă la greco-catolicism, pentru a nu-şi trăda credinţa străbună şi-au părăsit gospodăriile şi agoniseala lor de-o viaţă şi, în frunte cu bătrânii satelor, fie au format alte comunităţi în Ţara Făgăraşului, fie au trecut munţii în Ţara Românească”. Trecem prin Şinca Nouă, un sat născut la vreme de prigoană. O parte dintre locuitori satului s-au reîntors la Şinca Veche abia după câteva decenii, când unirea cu Roma s-a vădit a nu avea izbândă prin aceste locuri.
Poate că nu e târziu… După aproape 250 de ani, mânăstirile distruse de artileria generalului austriac Buccow încep să renască în Ţara Făgăraşului. Lângă ruinele a 7 dintre cele 40 de mânăstiri de odinioară, de pe aceste locuri, noi vetre mânăstireşti cheamă la rugăciune pe urmaşii celor care au mărturisit cândva cu sângele lor Legea străbună.

Ţara Făgăraşului – Golgota Ortodoxiei româneşti

Pornim spre Mânăstirea Şinca Veche. Localnicii îi spun mânăstirea Săpată în Piatră. E poate cea mai vestită dintre cele 5 vetre monahale, aflate, în urmă cu 2-3 secole, în jurul Şincăi. Refăcută astăzi aproape în întregime. „În curând – ne spune ghidul nostru – se va forma o nouă obşte monahală şi la Şinca Nouă, lângă ruinele unei alte vechi mânăstiri, descoperite de ceva vreme. Zidurile bisericii mânăstirii de lângă Şinca Nouă s-au păstrat, ascunse în pământ, până la jumătate. Muzeul din Făgăraş a lucrat după o veche hartă austriacă pentru a da de urma locaşului”.
Sfinţii de pe pereţi, în haine de cuvioşi ori mucenici, au capetele retezate la Şinca Nouă. Absolut toţi. Părtaşi parcă la mucenicia stareţului Isaia de la Bucium, ce a fost decapitat la ordinul lui Buccow. După mucenicia stareţului lor, nevoind să-şi lepede credinţa ortodoxă, toţi călugării de la Bucium aveau să fie, la rândul lor, muceniciţi; mistuiţi de foc, la vreme de rugăciune – asemenea unor torţe sfinte – în biserica de lemn a mânăstirii, incendiată de armata lui Buccow. La mânăstirea Săpată în Piatră, după câteva decenii, când prigoana a luat sfârşit, monahii, duşi în bejanie dincolo de munţi, vor reveni; îmbătrâniţi cu anii, cu ucenici noi, întăriţi întru credinţă. O spune, în anul 1789, un pastor reformat maghiar din Făgăraş, atunci când scrie despre acest locaş sfânt: „Mânăstirea este săpată cu pricepere, cu o muncă uriaşă, vrednică de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât, atunci când slujesc, călugării se plimbă cu cărţile lor după razele soarelui”.

Nedumeriri pe cale

M-am „speriat” puţin totuşi, în urcuşul nostru spre mânăstirea cea nouă de la Şinca, văzând cum tot adastă pe cale, parcă bronzându-şi braţele „fain”, când pe o parte, când pe cealaltă, o doamnă din Braşov – altfel, femeie respectabilă. Îi dăm bineţe. „Ce faceţi, doamnă?”.  „No, bine! Numa’ mă încarc de bine, de pozitiv”. Aveam să aflu că nu e singura care bate drumul până aici pentru o astfel de curioasă îndeletnicire. Oameni cu pasiuni dintre cele mai stranii şi-au proiectat rătăcirile minţii lor într-unul dintre cele mai sfinte locuri de la noi – la Şinca Veche. Au scris chiar şi cărţi – „incontestabile”, din punctual lor de vedere – despre acest loc. Cum o întreagă „operă de geniu”, pe tema dată, sufocă piaţa românească de carte, încerc să mă abţin de la orice fel de comentariu. Voi spune doar atât: se pare că Buccow a devenit mult mai şiret în zilele noastre.
Aveam să mă mângâi cumva, aflând în mânăstirea de la Şinca bună rânduială şi dragoste părintească, aşa cum rar îţi este dat întâlneşti prin alte părţi. Părintele Iulian, ce a ucenicit ca arhondar la Grigoriu, în Sf. Munte, pare a nu fi uitat nicicum de vechea sa îndeletnicire. Dragostea lui, totuşi, nu e nici măcar  „la sfert” – ne spune cu neprefăcută smerenie – pe lângă cea a Anei Palama…

Ana Palama

„Părinte, noi ştim doar de Sf. Grigorie Palama! Ce nume straniu! Cine este Ana Palama?”. Ne întindem încet-încet la vorbă. Aflăm că Ana Palama e o săteancă din Şinca Veche. Are 90 de ani. Urcă tot sprintenă, ca la tinereţe, dealul mânăstirii. Nici gând să pregete de vreun praznic. Neştiutoare de carte, Ana Palama „citeşte” cărţile părintelui Arsenie Boca, spunând la fiecare filă Tatăl nostru. Astfel „a citit” ea toate cărţile pe care le are în casa sa. De zeci de ani tot urcă dealul mânăstirii – pustii până mai deunăzi –, aprinzând lumânări la altarul de la  „peştera călugărilor”. „Mai la tinereţe, fiul cel mic al Anei Palama i-a cerut să se roage pentru trecerea examenului de licenţă – ne spune părintele Iulian. Greu canon pentru Ana Plama. A citit atunci toată Scriptura pentru băiat cu Tatăl nostru. Bineînţeles că fiul a reuşit”. Duminică de duminică, Ana Palama vine la „slujba părinţilor”. La sfârşitul liturghiei, la miruit, îşi ridică privirea sa de ardeleancă demnă, drept spre altar, grăind monahilor cuvânt de îmbărbătare: „Să rămâneţi întru dreptate, părinţilor!”.

Mânăstirea Sf. Apostol Andrei – Berivoi

Întru dreptate şi întru cinstirea înaintaşilor petrec însă nu doar părinţii de la Şinca Veche, ci şi mulţime de credincioşi făgărăşeni, vrednici urmaşi ai mărturisitorilor de odinioară. De hram, ori în marile praznice, la Mânăstirea Berivoi, de lângă Recea, poţi vedea şiruri nesfârşite de oameni venind de departe, pe calea credinţei…
Vreme de două veacuri, berivoienii au  pomenit din tată-n fiu de locul de lângă satul lor numit „La mânăstiri“. În 1992, la iniţiativa părintelui Aurel Răduleţ (pe atunci vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului), au purces cu toţii, cu mic, cu mare, a săpa „La mânăstiri”. Aşa s-a început refacerea vechii vetre monahale distruse de generalul Buccow. „Greul” lucrărilor îl va purta însă părintele Iosif Toma. Sibian la origine, închinoviat la Mânăstirea Afteia, părintele este trimis „cu ascultare” de către Mitropolitul Antonie al Ardealului în pustia de la Berivoi. Nădejde de ajutor, atunci când a  părăsit Afteia – doar de la Dumnezeu şi de la martirii locurilor!
„La începutul sec. 18, satele Berivoiul Mare şi Berivoiul Mic se aflau în posesia familiei Brâncoveanu. În anul 1748, Mânăstiea Berivoi era consemnată ca fiind una dintre cele mai mari din Transilvania, având 23 de vieţuitori. În 1761, ea devenise cel mai important obstacol în impunerea greco-catolicismului în Ţara Făgăraşului. O parte dintre călugării mânăstirii, după distrugerea acesteia de către armata austriacă, trec peste munţi, în Ţara Românească, în vreme ce alţii se refugiază la Mânăstirea Bucium, unde duc şi clopotele de la Berivoi. Peste puţin timp, ei vor fi însă arşi de vii, alături de vieţuitorii de la Bucium, la ordinul generalului Buccow” – încearcă să reînvie o frescă, din urmă cu mai bine de două veacuri, teologul şi muzeograful Aurel Dragne.
Părintele stareţ Iosif Toma e mai aproape de zilele noastre: „Dovezi din timpul masacrului nu avem prea multe; doar trei fragmente de cruci din piatră, inscripţionate, rămase din cimitirul mânăstirii… În urma marii inundaţii din anul 1977, când totul a fost măturat, au rămas aici doar noroi, buşteni şi pietre. Localnicii mai vârstnici au prins mult mai multe mărturii. Au fost triste zilele de prigoană pentru întreaga Biserica Ortodoxă din Ardeal, însă ea s-a petrecut tot din îngăduinţa lui Dumnezeu, în felul acesta înmulţindu-se numărul martirilor credinţei noastre”.
Dornic să se documenteze prin arhive asupra trecutului vetrei monahale, gata să sprijine pe arheologi în dezvelirea fundaţiei locaşului de odinioară, părintele Iosif nu pierde totuşi din vedere – nici măcar pentru o clipă – mântuirea, viitorul spiritual al acestor locuri, veşnicia…
Veniţi şi vedeţi minunea brâncovenească de la poalele Făgăraşilor şi faptele vor grăi de la sine! Trăiţi măcar o singură liturghie în acest loc şi, cu siguranţă, veţi fi cuceriţi de această gură de rai din Ţara legendarului Negru-Vodă!

Previous Article