LOADING

Type to search

Georgia – Desertul Pustnicilor

Georgia – Desertul Pustnicilor

Share

Sf. David Garejeli – sau, pe româneşte, Sf. David Pustnicul – e unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi georgieni. E ştiut de toată lumea pentru temelia mânăstirească pe care a dăruit-o lui Dumnezeu şi alor săi în “Deşertul pustnicilor”. Iar Duhul biruie în Gareja până astăzi, cu rugăciunile sale, şi a biruit neîncetat, lucrând minuni cu georgienii chiar şi în vremea comunismului, când nu le mai era îngăduit să fie călugări acolo…

 

Taina deşertului. Georgia a fost dintotdeauna o ţară cu pământuri bogate şi roditoare. Se vor fi găsit şi în vremea Sf. David peisajele splendide şi liniştitoare ale podişurilor şi câmpiilor, pădurile străfunde din coasta muntelui, spinările colosale ale Caucazului. Dar Sf. David a ales pentru vieţuirea monahală ţinutul care acum se numeşte David Gareja sau Udabno Gareja (Udabno înseamnă deşert, zonă de nelocuit), cel mai sterp ţinut georgian. Judecata sa, ca a oricărui alt întemeietor de viaţă monahală când alege pustia, e cea a lui Dumnezeu Însuşi, Care i-a interzis lui Ghedeon să aibă mai mult de 300 de ostaşi, în vreme ce adversarii lui erau mulţi ca lăcustele, iar cămilele lor cât nisipul mării. Adică nu cumva să poată crede omul că puterea care biruie ar fi a sa, iar nu a lui Dumnezeu (Jud., cap. 7).
Locul se află la vreo 60 km de Tbilisi. Nu se poate cultiva nimic din pricina pietrei şi a lipsei de apă. Iarba, acolo unde creşte, e scurtă şi aspră, arbuştii ciufuliţi se înarmează inutil cu o mulţime de spini, stâncile îşi exercită necontestat suveranitatea sterilă, apa e amară. Animalele au mari dificultăţi în a-şi găsi hrana şi protecţia, fapt pentru care sunt foarte rare. La ele acasă se simt numai reptilele. Vizitatorul e avertizat şi astăzi să nu părăsească poteca şi să păşească zgomotos, spre a nu da prilej întâlnirii cu viperele. Căci cine poate fi liniştit cu atâţia şerpi veninoşi primprejur, chiar aflând că nu s-a auzit nicicând de vreun monah muşcat de aceştia?

Omul sfinţeşte locul. Sf. David a fost unul dintre cei 12 ucenici cu care Sf. Ioan Zedazneli a venit din Siria tocmai în Georgia, în sec. 6, la chemarea tainică a Sfintei Fecioare. Toţi erau oameni învăţaţi şi, vreme de 3 ani, au propovăduit georgienilor, apoi s-au aşezat pe Muntele Zedazeni, unde au zidit o mânăstire a cărei biserică există şi astăzi şi în jurul căreia, de curând, s-au readunat monahii. După o vreme, Sf. Ioan le-a poruncit celor 12 să se risipească în ţinuturile georgiene, iar lui David i-a revenit zona în care se afla oraşul Tbilisi (fondat cu numai un secol înainte). Sf. David cobora în oraş numai o dată pe săptămână şi propovăduia împreună cu Lucian, ucenicul său. Oarecari calomnii l-au adus în faţa judecătorului şi, deşi adevărul a fost vădit, Sf. David a hotărât să părăsească oraşul. Sfânt şi ucenic au ajuns, în cele din urmă, în miezul pustiului. Fără apă, fără mâncare şi fără nimic altceva decât o peşteră drept sălaş, au dobândit toate câte aveau de trebuinţă, prin pronia Domnului, din pământ, din aer şi de la câteva vieţuitoare sălbatice.
Numai după înmulţirea monahilor şi vederea bunei lor vieţuiri, Sf. David a încuviinţat unuia dintre asceţi, fericitul Dodo, să construiască întâia mânăstire, cu biserica şi chiliile scobite în stâncă. Prin urmare, sfântul a temeluit mai întâi duhovnicia monahilor, iar numai apoi acoperişul de deasupra capului şi chiar biserica însăşi, ceea ce pare să fie o altă ordine a priorităţilor faţă de cea din zilele noastre…

Vremurile bune. Creşterea monahicească începută cu Sf. David a continuat şi după moartea lui, vreo 20 de mânăstiri luând fiinţă în zonă. Trupul sfântului a fost înmormântat în biserica avînd hramul Schimbării la Faţă, parţial scobită în stâncă.
Mai târziu, pe la jumătatea sec. 9, monahismul din Gareja a intrat în altă etapă. Sf. Ilarion Kartveli, adică Sf. Ilarion Georgianul (altul decât Cuv. Ilarion Georgianul, născut în sec. 18), un aristocrat bogat, afierosit de tânăr călugăriei, măreşte şi modernizează Biserica Schimbării la Faţă şi împodobeşte mormântul Sf. David. Până la el, chiliile săpate în stâncă aveau neregularitatea dictată de dezinteresul pustnicesc pentru formele exterioare, însă de acum ele vor fi tăiate după anumite simetrii, iar pe zidul din afară vor conţine un detaliu arhitectural tradiţional apropiatei regiuni Kahetia: arcada-potcoavă.
Dezvoltarea complexului monahal îşi atinge vârful în aşa-numita Renaştere georgiană din sec.11-13, cînd întreaga ţară creşte sub regele David Constructorul, iar apoi sub regina Tamar. Pînă astăzi se pot vedea, pe lângă chilii şi biserici, încăperi scobite pentru alte scopuri: grajduri, depozite şi rezervoare pluviale de până la 50.000 de litri, unde apa era dezinfectată prin ingenioase metode naturale.

Icoane cuminecătoare. Probabil cea mai spectaculoasă podoabă a acestei “pustii”, după sfânta încăpăţânare a călugărilor descăpăţânaţi, e pictura murală. Cea mai veche frescă de aici datează din sec. 8. Pe vremea Sf. Ilarion frescele se înmulţesc, iar în Renaşterea georgiană ia fiinţă Şcoala de pictură din Gareja. Specificul ei e reprezentarea unor scene din viaţa Sf. David Garejeli, cum e momentul mulgerii căprioarei de către Sf. Lucian. Se remarcă şi o serie de portrete ale unor regi contemporani, întocmite realist, dar încadrate armonios în programul iconografic. Coloanele sunt susţinute cu puterea picturală a sfinţilor stâlpnici, iar tavanele mai târzii sunt însemnate cu câte o cruce cu braţe egale, înscrisă în cerc.
Pentru a ajunge la cele mai apropiate fresce, trebuie să treci de lavra în care străjuie trupul Sf. David, să urci un deal stâncos, care te răsplăteşte cu panorama uscăciunii, dar şi a unora dintre chiliile lăsate fără acces de seismele care au tăiat enorme felii de piatră. Apoi cobori în partea cealaltă, muşcând fraudulos conturul frontierei azere, ca să revii imediat, cu inima strânsă. Descoperirea picturii îţi dă îndată certitudinea prieteşugului şi a înrudirii în ordine hristică pe care românul o are cu tărâmurile georgiene prin oamenii lor. Căci linia, cromatica şi ataşamentul general faţă de erminie ne apar, plastic şi duhovniceşte, atît de familiare! Chipul lui Hristos e acelaşi ca la Moldoviţa şi ca la Horezu…

Vremurile rele. O dată cu invaziile mongole din a doua parte a sec. 13, începe stagnarea şi declinul complexului. În 1265 zona e devastată de mongoli şi viaţa monahală întreruptă pentru mult timp.
În Duminica Învierii anului 1615, ştiind dinainte şi cu de-amănuntul ce avea să se întâmple, absolut toţi călugării, se spune că mii de suflete, au primit mucenicia, tăiaţi de ostaşii şahului Persiei, Abas I. Toate manuscrisele şi obiectele de artă au fost distruse.
În sec. 18, cu sprijinul regilor georgieni, monahismul se reînoadă, însă cu mult mai puţini trăitori.
Martirajul a continuat şi în sec.18-19, în ritmul repetatelor invazii ori raiduri, astfel că numai câţiva monahi mai erau în zonă la începutul sec. 20.
După “blagoslovenia” ane­xă­rii sovietice din 1921, pust­nicia davidiană a fost desfiinţată.

Biruinţa întru Hristos. Neamul georgian e unul dintre cele mai prodigioase izvoare de martiri, uluitor de mulţi, mai cu seamă în raport cu numărul total al populaţiei. Ceea ce dă măsura jertfelniciei neîntrerupte a călugărilor din David Gareja e însăşi plămada sufletului georgian. Căci georgianul a fost şi este viteaz, aprig şi mai ales mândru, cuvântul acesta având o acoperire complexă, cu nuanţele de demn şi de frumos, însă şi cu cea pe care o pune în joc ispita orgoliului. Or, cu acest temperament, e desigur onorant să accepţi moartea în luptă; dar s-o aştepţi cu pace, în mod conştient, în rugăciune şi nestrămutat, e o minune a lui Hristos.
În 1948, puterea sovietică şi-a aşezat o bază militară undeva în zonă, iar în anii războiului sovietic împotriva Afganistanului militarii sovietici au folosit unele aşezări monahale drept teren de antrenament, trăgînd cu gloanţe în obrazul lui Hristos şi al sfinţilor Lui.
În România socialistă a anilor ’70-‘80, de pildă, în astfel de situaţii reacţia civică era imperceptibilă. Bisericile erau dărâmate, iar un părinte Gheorghe Calciu, singurul care a avut bărbăţia şi luciditatea de a protesta vizibil, era înfundat cu complicitatea pasivă ori activă a “colegilor” în sutană. Masele asistau mute şi neputincioase, deşi îndurerate, la dărâmarea unei Sf. Vineri ori unui Sf. Spiridon Vechi, cu singurul curaj de a culege spărturi de cărămizi şi cioburi.
Or, la celălalt mal al Mării Negre s-a petrecut o minune. Un grup de studenţi, conduşi de un tânăr pe nume – ce coincidenţă! – David Turashvili, a lansat în masă protestele. După obiceiul sovietic, oficialii de la “centru” au promis schimbarea ţintelor, dar nu s-au ţinut de cuvânt. Cu georgienii, însă, tactica aceasta nu a mers. A fost organizată o manifestaţie de 10.000 de persoane pe străzile Tbilisiului. Un grup de studenţi a început greva foamei chiar la mânăstire. Rezultatul a fost că, în octombrie 1988, armata sovietică a fost dizlocată din zonă, iar unitatea militară desfiinţată.
Georgia şi-a dobândit independenţa în 1991 şi chiar de atunci Mânăstirea Schimbării la Faţă, care adăposteşte trupul Sf. David, a fost refăcută şi repopulată. Georgianul e convins că potrivnicia de azi nu e mai mare decât cea de ieri sau de acum 2000 de ani, iar el nu va lipsi nici de aici înainte din Gareja, dovedind lumii acesteia, aşa cum o tot face de la începuturi, că persoana nu poate fi nici dizolvată, nici silnic înglobată. E o încredinţare cu care sfinţii Georgiei au dăinuit în Deşertul Pustnicilor, dobândind mântuirea lor şi a multora.