LOADING

Type to search

Mânăstirea Luncani. O cruce într-un lemn

Mânăstirea Luncani. O cruce într-un lemn

Share

Am fost căutat telefonic în nenumărate rânduri la Redacţie. Soţia mea, care răspunde la telefon, a scris un număr şi un nume: Constantin Birău, din Săvârşin, vestul României. „Ce doreşte?”, am întrebat oarecum ursuz, nemulţumit că nu mai puteam promite vreo călătorie din pricina programului foarte încărcat. „Să mergi la o mânăstire nou construită, în judeţul Timiş. Se numeşte Luncani”. Oarecum stârnit de această poveste – o mânăstire nouă în munţii Padeş, din judeţul Timiş (o regiune mozaicată confesional) –, pun mâna pe telefon şi îl sun pe creştinul Birău. Acesta, plin de condescendenţă, m-a anunţat că urma să mă sune, pe numărul meu, chiar în acea seară. „Ce coincidenţă!”, am gândit. Dar imediat mi-am luat seama şi mi-am amintit de cuvintele părintelui Galeriu: „Nimic nu este întâmplător, totul este proniator!”.  „Aşa o fi”, am mormăit în sinea mea, şi iată-mă pornit spre Luncani…

 

Am ajuns chiar la hramul de vară al mânăstirii – „Sfinţii Împăraţi întocmai cu apostolii Constantin şi mama sa, Elena”. Dar şi drumul până acolo a fost o încântare! Peste coaste împădurite, prin fâneţe şi păşuni, panglica şoselei
şerpuieşte de la Ilia spre Lugoj. În comuna Coşava (unde ne-am şi întâlnit cu călăuza noastră) trebuie să faci stânga, spre Luncani, iar de aici, după ce laşi în urmă ultimul sat – zonă locuită în majoritate de români, după cum aveam să aflăm  – apuci drumul forestier încorsetat între versanţii munţilor. Mergi aşa câţiva kilometri, apoi începi să urci încetişor, cu treapta întâi, şi descoperi un platou minunat, un amfiteatru cu o deschidere naturală superbă, spre masivul Padeşului. Pe „treptele” amfiteatrului stă cuminte Mânăstirea Luncani.
Totul este de lemn, nou şi proaspăt – ca şi credinţa curată a celor câteva măicuţe tinere care înfruntă singurătatea locului şi capriciile muntelui. Slujba de hram a fost săvârşită de un sobor de preoţi, alături de care slujeau PS Paisie Lugojeanul împreună de protopopul de Lugoj. Foarte rezervat chiar şi faţă de presa creştină (poate şi după „păţaniile” mediatice şi mediatizate  ale mitropolitul său, ÎPS Nicolae Corneanu), episcopul vicar a predicat cu râvnă şi a intrat repede la agapa de după. Poporul a stat cuminte la slujbă, s-a cuminecat, a luat anaforă, s-a miruit. La ieşire, oamenii locului, dar şi pelerinii (nu puţini) au primit din partea maicilor ouă roşii şi cozonac.  Am fost şi noi omeniţi de către maici – se mănâncă numai peşte – , apoi am aşteptat cuminţi să plece jeep-ul negru al delegaţiei arhiereşti de la Timişoara. Şi astfel a apărut maica stareţă…
Dragi cititori, trebuie să vă spun că maica Filoteea Nistor este o călugăriţă cum demult n-am mai văzut! Moldoveancă de obârşie (aproape uitată, însă, căci a părăsit din adolescenţă plaiurile moldave), cu credinţa asumată, cu râvnă şi cu hotărâre, maica stareţă „a ştiut” dintotdeauna că asta vrea să fie toată viaţa: călugăriţă. Cum asta? În urma unui vis, care a urmărit-o trei nopţi la rând, pe când era încă în liceu şi dorea să urmeze „un liceu de maici” (dacă aşa ceva putea fi conceput în anii 70 ai comunismului românesc). A găsit şi mânăstirea, a găsit – culmea! – şi liceul la Mânăstirea Vasiova din Timiş. Şi tot acolo a găsit-o pe maica stareţă, care i-a fost chiar ca o mamă (mai ales după ce au învăţat amândouă pentru liceu, chiar dacă diferenţa de vârstă era mare). Tot aşa se va purta şi ea, când va fi stareţa Filoteea, cu măicuţele tinere şi cu surorile care calcă acum pragul aşezământului…
Povestea locului începe „ieri”, adică în 2001. Atunci, trei călugări din Moldova, împreună cu episcopul vicar Lucian Mic (actualul episcop de Caransebeş), căutau loc de retragere pentru rugăciune. Au căutat în aceşti munţi, până în această poiană pe care, văzând-o, au stabilit – cercetându-şi fiecare inima – că „cere mânăstire”. Aşa se face că la 12 august 2001 se sfinţeşte locul, dar călugării nu au rezistat aici decât foarte puţin. Se vede că Pronia („Nimic nu este întâmplător, totul este proniator”…) a lucrat altfel decât cugetul şi dorinţa oamenilor. Astfel, după părăsirea cea dintâi a urmat o a doua, de data aceasta cu o mână de călugări de la Mânăstirea Izvorul Miron. Şi aceştia au dat bir cu fugiţii…
Însă pe vremea primei „descălecări” monahale un sătean, care tăia lemne în pădure şi le încărca apoi în remorca tractorului, a făcut o descoperire remarcabilă. Era în ziua de 21 septembrie 2001 când în acel buştean, care refuza categoric să se lase tăiat (s-a stricat drujba, s-au rupt penele de oţel etc.), a apărut, în sfârşit, semnul minunat al Sfintei Cruci. Perfect descrisă, perfect încadrată, Crucea a fost descoperită de un sătean care nu avea nici o legătură cu dreapta credinţă. Mai mult, a suduit cât a putut atunci când buturuga de 60 cm grosime refuza să se lasă ciopârţită, pentru a-şi dezvălui preţioasa comoară. Prima minune a avut loc: omul a început să creadă şi acum este stâlp al noii mânăstiri!
Poiana a rămas pustiită de rugăciune monahală până în 22 februarie 2003 când trei maici căutau – şi ele – loc de rugăciune. Veneau din obştea Vasiovei şi în fruntea lor era Filoteea Nistor. Au urcat aici şi n-au găsit nimic în afara a două căbănuţe amărâte (de la foştii călugări) şi locul sfinţit. Pe dată, inima i-a şoptit maicii Filoteea că aici este locul căutat. Mai mult, are o viziune în care vede mânăstirea exact aşa cum se prezintă astăzi. Hotărâtă, decide să nu mai viziteze şi cealaltă mânăstire care i se „oferea”, şi care era disponibilă, în urma părăsirii ei de către călugări. „Acea mânăstire era lângă Lugoj, iar eu pe drum – mai aveam vreo 10 km – am vrut deja să mă întorc. Nu simţeam nicio tragere de inimă, era numai piatră seacă. Când, la insistenţele părintelui care mă însoţea, am reluat drumul şi când am ajuns acolo, am înţeles pe dată: acolo, sus, în poiană, la Luncanii de Sus îmi voi petrece restul vieţii”, ne mărturiseşte zâmbind maica stareţă.
La 1 august se toarnă fundaţia pentru biserică şi pentru primul corp de chilii, iar 3 luni mai târziu biserica de lemn era gata, chiliile, drumul până sus, apă, curent, încălzire centrală, tot. Nu-i o minune?
Hramul de la Luncani este Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), iar hramul de vară, după cum am mai spus, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Este o legătură strânsă între acest hram şi sfânta cruce găsită în trupul fagului, ca însemnând un loc netocmit şi gol, dar care a înflorit duhovniceşte prin râvna şi hotărârea unei mâine de femei curajoase întru Hristos!
Acum vedeţi că „Nimic nu este întâmplător, totul este proniator”?