LOADING

Type to search

Comoara de la Pătrăuţi (I)

Comoara de la Pătrăuţi (I)

Share

Biserica Pătrăuţi se află la 12 km de oraşul Suceava, în satul cu acelaşi nume – întemeiat de un anume Pătru, pe la 1330, menţionat în hrisoave încă de pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun –, iar din 1993 este cea mai veche biserică ortodoxă din România monument UNESCO (cod 598004).

 

Cavalcadă în istorie

„Cavalcada Sfintei Cruci”, sau „Cavalcada Sfântului Constantin”, sau „Cavalcada Sfinţilor Militari” sunt câteva numiri ale unei fresce unice în lume, aflate în Biserica Sfintei Cruci din Pătrăuţi. Nicăieri în Imperiul Constantinopolului, niciunde în spaţiul slav şi niciodată în pictura bizantină sau neobizantină nu au fost zugrăviţi laolaltă toţi aceşti mucenici, oşteni ai lui Hristos! Doar în această ctitorie a Sfântului Ştefan îl putem vedea pe Arhanghelul Mihail în fruntea unei oştiri formate din Sfântul Constantin cel Mare, Sfântul Gheorghe purtând stindardul (nu era el oare şi „purtătorul de biruinţă” al moldovenilor, nelipsit de pe steagurile lor?) şi privind spre Sfântul Dimitrie al Tessalonicului, urmaţi de Sfinţii Teodor Tiron şi Stratilat, Mercurie şi Procopie şi terminând cu Sfântul Mina! „Binecuvântată este oastea Marelui Tată Ceresc”, glăsuiesc literele greceşti de deasupra acestor soldaţi ai Megalo Basileou Ouranou! „Este o armată cerească chemată în ajutorul Moldovei şi al soldaţilor lui Ştefan care fuseseră martirizaţi în luptele pentru apărarea identităţii creştine”, crede părintele Gabriel Herea, parohul acestei superbe biserici medievale moldave. Şi semnul Fiului Omului, în care aceştia au învins răul, se află pe cerul Pătrăuţiului, protejând această comoară muşatină. Pentru că biserica Pătrăuţiului nu întâmplător are hramul Sfintei Cruci. „Io Ştefan Voievod, fiu al lui Bogdan Voievod, domn al Ţării Moldovei, am pus piatră de temelie acestei case în cinstea Sfintei Cruci în anul 6995, luna iunie, ziua 13”. Crucea simboliza idealul creştin pentru care Ştefan luptase deja 30 de ani cu sabia, iar acum bătălia continua prin construcţia de biserici de piatră, care să ducă identitatea creştină mai departe, pentru atunci când el nu va mai trăi. Sfântul Ştefan îşi împropriase deja acel model de împărat creştin după care fiecare basileu trebuia să fie un Constantin – după cum propovăduise mai înainte Eusebiu de Cezareea în Vita Constantini –, lucru vizibil şi în pictura acestei biserici, care, deşi nu-i este închinată, îl are zugrăvit pe Sfântul Constantin de 5 ori! Mai mult de atât, tot marele Sfânt Împărat este ales să fie mijlocitor – în tabloul votiv – între Hristos şi voievodul Moldovei! „Sfinţii mucenici sunt pictaţi şi pe intradosul arcului triumfal (excepţie extraordinară pentru erminia bizantină!), adică deasupra altarului, într-o suită iconografică împreună cu Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Este clară intenţia zugravului (şi a domnitorului) de a face o legătură între întemeietorul singurului imperiu eminamente creştin din istorie – care însă tocmai se prăbuşise în faţa necredincioşilor musulmani, cu doar 4 ani înainte de urcarea în scaunul Moldovei a Sfântului Ştefan – şi viitorul apărător al creştinătăţii, noul „basileu” muşatin. Clar este şi că Ştefan se considera un urmaş al Împăratului Constantin, asta şi pentru că la acea vreme veneţienii, ungurii etc. renunţaseră la ideile de cruciadă şi de recucerire militară a poziţiilor pierdute şi încheiaseră tratate de pace separate cu turcii. „Atletul lui Hristos” s-a trezit singur în faţa Semilunii, Moldova fiind şi cel mai aproape de graniţele otomanilor. În 1484 Baiazid al II lea i-a cucerit cetăţile-port lui Ştefan, izolându-l şi atacându-l mereu în următorii doi ani, încercând să-l prindă şi să-l înlocuiască cu Petru Hront, fiul lui Petru Aron.
Anul 1486 a adus însă o schimbare majoră în viaţa voievodului: îi este ucis calul într-o luptă în lunca Siretului şi vreme de o zi întreagă zace rănit cu cadavrul armăsarului peste el! Două cronici vorbesc despre această întâmplare şi ne povestesc că toată lumea – inclusiv turcii – era convinsă că domnitorul murise şi-l căutau să-l îngroape. Din întâmplare, însă, doi boieri moldoveni, Purice aprodul şi cu Pântece, l-au descoperit încă în viaţă, aşa încât imediat după asta a urmat o pace şi un tribut simbolic către Poartă, acceptat de Ştefan. Nu ne spun însă cronicile ce promisiuni şi ce legământ va fi făcut principele moldav cu Dumnezeu pentru că l-a scăpat de la moarte, dar cert este că începând de atunci Ştefan retrage toţi constructorii de cetăţi şi, timp de 17 ani, cât a mai trăit în lume, zideşte doar biserici şi mânăstiri! Câte două sau chiar trei pe an! De unde până atunci ctitorise doar Mânăstirea Putna, ca necropolă voievodală (deşi la 1487 aceasta era arsă şi dărâmată complet, încât a trebuit să fie rezidită din temelii), clădeşte acum peste 40 de biserici de piatră Ţării Moldovei! Adevărat este că Dumnezeu lucrează prin oameni – uneori chiar şi prin voievozi! – pe care îi aduce la sfinţenie prin căi doar de El ştiute şi nebănuite pentru mintea omenească!

 

Istoria Pătrăuţiului

Aşa a apărut prima biserică a Sfântului Ştefan: Pătrăuţi! De fapt, iniţial la Pătrăuţi a fost singura mânăstire de maici ctitorită de marele domn moldovean. Paradoxal, ţinând cont că în vremurile noastre monahismul feminin este net mai numeros decât cel bărbătesc, trebuie să ne gândim că în acele timpuri era foarte greu (dacă nu imposibil!) de întreţinut o mânăstire de maici! În toată ţara n-a mai existat decât o singură altă asemenea ctitorie – însă aceea era zidită de Alexandru cel Bun, se pare – la Călugăriţa, lângă Horodnicul de Jos, tot în Bucovina. Nici Pătrăuţiul n-a rezistat decât cel mult până după domniile lui Petru Rareş, pentru că la 1720 (anul primului document scris despre Pătrăuţi, excepţie făcând pisania), când se reface acoperişul bisericii, preoţii de atunci fac vorbire că mânăstirea ar fi fost părăsită de mai bine de 200 de ani, ceea ce ne face să credem că din secolul 16 n-a mai existat viaţă monahală pe acest meleag. Mânăstirea a fost ridicată după bătălia din 1487, împotriva ungurilor lui Hroiot, purtată tot în lunca Siretului, la Şcheia. Fiind zidită la doar 12 km de Cetatea de Scaun a Sucevei, se poate crede cu îndreptăţire că una din destinaţiile mânăstirii trebuie să fi fost îngrijirea răniţilor din bătăliile purtate pentru apărarea capitalei Moldovei. Cea mai veche biserică păstrată dintre cele ctitorite de Sfântul Ştefan cel Mare (datorită distrugerii bisericii originale de la Putna şi a celei de la Milişăuţi) n-a avut însă o soartă prea fericită: prădată de tătari şi cazaci, mai apoi şi de leşi în 1684, părăsită de maici, ea va fi salvată abia de episcopul Calistru de Cernăuţi în secolul 18, epocă în care va deveni biserică parohială (statut menţinut până în ziua de astăzi). În 1725 i se mai adaugă o clopotniţă din lemn de inspiraţie maramureşeană, care adăposteşte în zilele noastre o frumoasă şi inedită colecţie de cruci celtice (?!) bucovinene, din fostul cimitir al mânăstirii, precum şi trei clopote turnate de familia pătrăuţeană a clopotarilor Fogoş. Cine ştie? Poate dacă Bucovina nu intra sub stăpânire habsburgică din 1775, se va fi putut reînfiinţa vechea mânăstire de maici, după dorirea episcopului Rădăuţilor… (Va urma)