LOADING

Type to search

Iarna românească: satul din inimă

Share

    Există  un dor, o sete sfântă de sărbătoare românească. Nemaiîntâlnit în alte părţi. O căutare a odihnei, o jinduire după rosturile de odinioară. Acum, în parte, pierdute. Există o bucurie a întâlnirii cu ceea ce am putea numi satul de pe lumea cealaltă.

 

Rostul

Mărturisesc: satul acesta există. Satul în care Mesia se pogoară şi se botează la Iordan. Satul Schimbării Lui la Faţă. Satul în care se răstigneşte şi învie Hristos. Cu  Troiţe sfinte la răscruci de cale, cu plugul înconjurat  întreit cu tămâie, mai înainte  de a  trage el brazda adâncă, de sub  care va răsări grâul purtător de Hristos. Cu războiul de ţesut, cu vatra. Da, cu vatra: locul din care pleacă drumul nostru sfânt către cealaltă Vatră, plină de lumină – Biserica satului; stâlpul acesta  de foc, pe care se pogoară din cer, ca pe o scară, dintru slava lui Hristos, sfinţii de pe catapeteasmă, sfinţii din icoane ori de pe bolta bisericii.

Bucuria sărbătorii

Există  o bucurie a întâlnirii cu Hristos, o bucurie  a întâlnirii cu sfinţii. Un dor al vederii Chipului dumnezeirii, după care am fost creaţi. Şi nu doar pictorul şcolit, ci şi ţăranul ardelean, du­pă truda sa de o zi, încă se mai aplecă să zugrăvească, în dorul după Chip, slava  sfinţeniei. Astfel s-au născut icoanele  pe sticlă, ves­tind sărbătoarea cea veşnică, de la mar­ginea  rostuirilor pământeşti – mântui­toare şi ele. Şi tot sărbătoarea o vestesc porţile  maramureşene ori  cele olteneşti, gata să se deschidă către universul tainic al aproapelui; şi pridvoarele, şi cozonacul rumen de pe masa românească…

Îţi mulţumim, Dimitrie Gusti!

Mărturisesc iarăşi: deîndată ce am păşit pe uliţele acestui sat, acum, în miez de iarnă, sosit fiind eu din lumea celor care neîncetat cer răstignirea Domnului, am văzut şi auzit colindători de dincolo de vremi, vestind Naşterea lui Mesia. Şi mi s-a părut că n-ar mai trebui să plec din acel loc până ce nu voi vedea şi eu minunea pogorârii Lui la noi. În satul acesta, prunci şi flăcăi, asemenea îngerilor, magilor şi păstorilor, colindă şi se închină lui Hristos-Domnul. Satului acestuia nu-i lipseşte nimic. Precum o tămadă făcutu-s-a el pentru noi toţi.

S-au strâns aici, ca nişte surori, casele sufletului românesc. Rosturi şi obiceiuri de demult. Satul acesta e viu în inima fiecărui român. Şi  parcă n-aş vrea să rostesc atât de multe cuvinte. Spun doar. Îţi mulţumim, Dimitrie Gusti! Fără satul zămislit de tine, în 1936,  am fi fost mult prea săraci.

Ne-a fost gazdă şi călăuză la ceas de Sărbătoare, doamna Corina Mihăescu, director ştiinţific al instituţiei pe care astăzi o numim Muzeul Satului. Şi  nu ai cum  să nu făgăduieşti că  te vei  întoarce aici, căci despărţirea noastră de satul acesta seamănă izbitor cu o izgonire din rai. Din raiul românesc.