LOADING

Type to search

Întâiul drum la Athos

Share

Orice pelerinaj este un dar de la Dumnezeu, un prilej de încărcare cu har. O vizită în Athos rămâne însă o experienţă cu totul aparte care nu poate fi uitată niciodată. Mergând cu maşina prin Bucureşti şi ascultând radioul, colindele se amestecau cu ştirile despre greva din Grecia. Această asociere mi-a readus în memorie prima mea călătorie în Sfântul Munte. Veţi vedea de ce…

In iarna lui 1997, în preajma Crăciunului, eram pe Dealul Patriarhiei şi încercam să intru la concertul de colinde. Acolo m-am întâlnit cu un prieten, Andrei M. Cum m-a văzut, mi-a zis: „Nu vrei să mergi cu mine în Athos?”, „Şi viza?” am replicat. „Mă ocup eu. Dă-mi numai datele tale!”. I le-am dat. A trecut apoi aproape un an şi, aşa cum mă aşteptam, nu am mai primit nici o veste de la Andrei.

În iarna următoare, a lui 1998, am răcit foarte rău. Probabil frigul venise prea dintr-odată. M-am încăpăţânat să merg totuşi într-una din seri la biserica noastră din cartier (biserica Sf. Andrei din Ploieşti este cât o catedrală din două biserici: una propriu-zisă şi alta în subsolul ei uriaş). Vecernia se făcea în biserica de jos. Era foarte frig între pereţii aceia de beton, dar trebuia să merg. Îşi anunţase vizita Episcopul Kalistos Ware din Marea Britanie. Am întârziat şi când am ajuns erau deja la predică. Preasfinţitul Kalistos era însoţit de Părintele Galeriu care a ţinut un cuvânt minunat, aşa cum numai el ştia. Pentru mine însă predica părea fără sfârşit. Febra se transformase în frison. Am reuşit însă să stau până am luat râvnita binecuvântare (inclusiv în scris) de la episcopul Kalistos.

A doua zi a trebuit să merg însă de urgenţă la spital. Aveam febră foarte mare, o durere cumplită de cap şi începusem să nu mai cunosc cifrele. Diagnosticul s-a confirmat în urma analizelor: meningită purulentă. M-au internat imediat şi au început un tratament puternic cu penicilină. Nu am realizat cât de aproape am fost de moarte, decât mai târziu când am aflat că doi oameni cu acelaşi diagnostic muriseră zilele acelea. Dumnezeu, însă m-a scăpat. Când mai îmi revenisem, primesc un apel pe mobil: „Hai! Ce faci? Mergem în Athos?”. Era Andrei. „Ţie îţi arde de glume şi eu sunt în spital” i-am răspuns. Deşi i-am explicat că nu-i posibil continua să insiste: „E păcat, avem invitaţie. Mergem după ce ieşi din spital. Măcar ia-ţi viza şi mergi mai târziu singur! „.

”Într-adevăr e păcat să pierzi ocazia de a lua o viză de Grecia” mă gândeam, când pe uşa salonului intră un foarte bun prieten, Ştefan B. Mă sunase că vrea să vină, dar nu credeam că o să bată drumul de la Bucureşti. I-am povestit de Athos şi a venit îndată cu o propunere: „Îţi iau eu viza! Mă duc la ai tăi, iau paşaportul, mă întâlnesc cu Andrei, iau invitaţia şi apoi mă duc la Consulat şi le explic că eşti în spital şi nu poţi să vii.” Nu aveam nimic de pierdut, dar era evident pentru mine că nu o să se poată. A doua zi m-a sunat Ştefan: „Felicitări! Ţi-au dat viza!”. Cu adevărat asta nu poate fi decât un lucru minunat. Fără interviu, fără nici o procură din partea mea, fără nici o dovadă scrisă că sunt în spital şi cu o invitaţie care, mai târziu am aflat, era un simplu fax de pe o adresa batuta la masina, fara numar de inregistrare si fara stampila, i-au dat prietenului meu viza pentru mine în câteva ore.

Fiind încă în spital, am primit vestea că şi problema banilor pentru un eventual drum se rezolvase singură. Începusem deja să mă gândesc serios la un drum în Athos. Doar că nu puteam să mă gândesc decât întins în pat. Imediat ce mă ridicam, aveam dureri de cap foarte mari. Am aruncat o vorbă, dar familia nici nu a vrut să audă. Am făcut totuşi o înţelegere: vom face cum spun doctorii. Mi-am pregătit deci un „speech” pentru „vizită” despre vremea caldă din Grecia, despre călătoria care se va face cu trenul la cuşetă, etc. La „vizită” veneau toate cele trei doamne doctor. Cum am deschis gura pe tema unui drum in Grecia după ce urma să ies din spital, am declanşat un adevărat scandal. „Exclus! Nu îţi dai seama că eşti în convalescenţă? Nu îţi dai seama cât de sensibil eşti acum? Afară e ger. Oricât te-ai îmbrăca de gros, dacă răceşti a doua oară, nu mai nici o şansă!”. Cea mai tânără dintre doamnele doctor nu zicea însă nimic. Când s-a potolit „furtuna”, a zis către colegele ei: „Voi vă uitaţi la voi? Copilul ăsta vrea să meargă în braţele Maicii Domnului şi voi îl opriţi cu argumente ştiinţifice. Andrei, mergi liniştit. O să fie bine!”.

Şi aşa, iată-mă cu celălalt Andrei în trenul de Salonic. Ispitele nu s-au oprit însă aici. Când am ajuns la Kulata, la graniţa dintre Bulgaria şi Grecia, ne-au anunţat să coborâm din tren. În Grecia feroviarii erau în grevă, vameşii erau în grevă, deci trenul se oprea acolo. Am pornit pe jos cu rucsacul în spate. Ne-au pus ştampila de intrare, dar nu ne-au controlat bagajele. Doar era grevă… Nici nu ştiam pe hartă unde suntem, nici încotro e Salonicul. Nu aveam nici bani de taxi sau de hotel şi nici o idee cum să ajungem în Athos. Noroc că vremea era bună. Nici nu se putea compara cu iarna de la noi. Am mers pe jos vreo 5km pe lângă un interminabil şir de tir-uri care aşteptau deschiderea graniţei. La un moment dat o maşină a ieşit din rând şi a întors. Ne-a luat şi pe noi şi ne-a dus până în primul oraş, la autogară în Promahonas. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Când ne-am văzut într-un autocar de Salonic, am răsuflat uşuraţi. Ne simţeam salvaţi!

Când am ajuns în Salonic era deja pe înserat. Am coborât din autocar şi ne-am dat seama că suntem din nou… pierduţi. Andrei avea totuşi o soluţie. Cineva îi spusese că în Salonic se poate sta la un camin de bătrâni unde slujeşte un preot român. Pe o bucăţică de hârtie avea scris: Ghirocomìu, adică cămin de bătrâni în limba greacă. Am început căutările. Vă imaginaţi ce înseamnă să cauţi caminul de bătrâni într-un oraş de dimensiunile Salonicului. Şi unde mai pui că, mai târziu am aflat, în Salonic nu era numai un singur cămin de bătrâni. Toţi erau amabili să ne explice, doar că o făceau în greacă şi suficient de gălăgios ca să avem de fiecare dată senzaţia că ţipă la noi. Iar noi nu vorbeam greacă. Prin semne, am înţeles să schimbăm vreo 3 autobuze. Apoi am mers pe jos încă vreo jumătate de oră pe străduţe din ce în ce mai mărginaşe. Eram atât de obosiţi, încât cred că, dacă ne întindeam pe jos, adormeam. În sfârşit am ajuns pe o străduţă prost luminată care ar fi trebuit să fie strada cu căminul. De departe se vedea silueta unui preot grec, cu rasă şi potcap cu streaşină. Preoţii greci sunt foarte atenţi cu ţinuta. O respectă şi implicit se respectă şi sunt respectaţi. Andrei mai ştia un cuvânt: Evloghìte adică binecuvântaţi. Când preotul a ajuns în dreptul nostru, Andrei s-a aplecat: “Evloghìte, pater!”. “De unde sunteţi, bre?” ne-a luat direct părintele Mihail. Era chiar el. Părintele român de la aşezământul de bătrâni. Ajunsesem la căminul de bătrâni care trebuia. De data asta chiar am fost salvaţi.

 

Părintele Mihail ne-a pus la masă, ne-a cazat gratuit într-una din camerele căminului, şi ne-a explicat exact care era procedura de obţinere a permisului de intrare în Athos. Cu adevărat la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. În seara aceea, pe când stăteam la masă, numai ce mă întreabă Părintele Mihail: “Mai trăieşte, Moşul?” şi nu a zis “Moşul” cu dispreţ, ci, din contră cu evalvie. “Care Moşul?” am întrebat. “Ei care! Moş Cleopa! Mai trăieşte?” “Sigur că mai trăieşte!” am zis. “Ce nu aţi fi aflat dacă se întâmpla ceva?” Întrebarea mi s-a părut atunci ciudată şi fără sens. Doar că în noaptea aceea Părintele Cleopa, fără să fi avut nici o suferinţă care să îi fi prevestit cumva moartea, exact în noaptea aceea, s-a mutat la Domnul. Cândva îmi zisesem: “Nimic nu mă va putea opri să merg la înmormântarea părintelui Cleopa!” Cel dintâi drum la Athos avea însă preţul lui…