LOADING

Type to search

O inedită experienţă misionară în Tanzania. Interviu cu Protosinghel Nicodim Petre (2)

O inedită experienţă misionară în Tanzania. Interviu cu Protosinghel Nicodim Petre (2)

Share

În perioada 14 ianua­rie – 14 martie 2010, pă­rintele Nicodim Pe­tre a fost trimis ca preot misionar într-un centru al Mitropoliei de Irinopolis din Tanzania. Publicăm continuarea captivantului interviu acordat la câteva zile de la revenirea în România şi a cărui primă parte aţi putut-o citi în numărul nostru anterior.

 

Vorbeaţi de fermierii greci care cultivă tutun acolo şi de acea biserică ridicată de un grec. Cât de veche este misiunea ortodoxă în Tanzania?

Acum 50-60 de ani au fost câţiva preoţi în Tanzania, câte un preot pe ici, pe acolo, însă nu au fost episcopi. Episcopul Ieronimos şi Mitropo­litul Dimitrios sunt veniţi de curând, de prin 2004.

Sunt oficial primii episcopi ortodocşi din perioada contemporană?

Da. Acum au venit, de curând, şi au început misiunea. Au început să înfiinţeze parohii, să boteze. Se organizează botezuri pentru un număr mare de catehumeni. În primele zile cât a stat ÎPS Teofan s-au botezat într-o singură zi 1500 de catehumeni.

Şi cum se desfăşurau aceste botezuri în masă?

Participau mulţi preoţi la un botez. Ajutau cu toţii. Se citeau lepădările pentru toţi o dată. Se întorceau cu faţa spre apus, cu mâna dreaptă sus, şi spuneau cu toţii formulele din Molitfelnic. Erau baptisterii mari construite lângă fiecare biserică – din cărămidă, pline cu apă. Pe câteva trepte se intra, pe câteva trepte se ieşea. Copiii mici erau botezaţi într-o latură a baptisteriului. Toate botezurile se făceau şi se fac prin cufundare. După aceea ieşeau afară, primeau cruciuliţe, erau miruiţi, un preot îi tundea în semnul Sfintei Cruci, iar apoi participau cu toţii la acel dans al botezului în jurul bisericii şi al baptisteriului, cântând: „Câţi în Hristos v‑aţi bote­zat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia”…

Cum aţi trăit momentele acestea ale botezului unui număr atât de mare de credincioşi?

A fost puţin stres la început. Toţi ne avertizau că ne putem îmbolnăvi foarte uşor. Ne spuneau să fim atenţi, să avem grijă să nu ne intre apă în ochi, să nu înghiţim apă în timp ce săvârşim botezurile, pentru că sunt foarte mulţi bolnavi şi apa este infestată. Să nu ne zgâriem şi să ne spălăm pe mâini imediat după botezuri, să ne dezinfectăm, să nu mâncăm cu ei… Erau instructaje pentru ca să ne protejeze de eventualitatea bolilor. După vreo câteva săptămâni am început să mâncăm cu ei, să stăm cu ei fără să ne mai spălăm din jumătate în jumătate de oră. În timpul slujbelor de botez te udai leoarcă. Apa de la bo­tez se murdărea de la o vreme şi aveam un sentiment nu foarte confor­tabil. Din când în când completam apa din baptisteriu cu apă curată. Scădea nivelul apei. Oamenii erau neîngrijiţi. Foarte mulţi aveau răni pe cap, la picioare. Răni des­chise. După un timp ne-am obişnuit cu situaţia aceasta. După câteva sute de botezuri trăiai o bucurie deosebită. Bucuria aceea nu am mai trăit-o în România. După ce botezai vreo 400-500, nu-ţi venea să zici nimic decât să te plimbi fără să doreşti să întâlneşti pe cineva. Era o bucurie, un har peste noi, şi nu simţeai nevoie de nimic, ci doar să contempli natura, cerul…

Cum spunea Sf. Apostol Pavel: har peste har.

Ceva se întâmpla. Erai fizic obosit, te schimbai pen­tru că erai ud şi după asta mâncai ceva, dar nu foarte mult, pentru că nu mai aveai dispoziţie pentru mâncare, dar peste toate domina sta­rea de bucurie de care vorbeam.

Ce perspective există pentru misiunea ortodoxă în Tanzania în special şi în Africa în general, pentru că este un tărâm încă deschis misiunii?

Este acolo spaţiu larg pentru propovăduire. Oamenii au multă răbdare să asculte şi nu trebuie decât invitaţi pentru a asculta cuvântul. Le povesteşti despre Ortodoxie şi ei preferă Ortodoxia. Mulţi voiau să se boteze şi nu era timp. Trebuie – este adevărat – să se împlinească şi 6 luni de la venirea la biserică până la botez. Adică să participe la cateheze, să înţeleagă puţin credinţa ortodoxă. Nu se botezau imediat. Pe mulţi nu am apucat să îi botezăm, pentru că era şi Postul Mare, erau foarte multe slujbe. Unii se aflau şi la distanţe mari. Se făceau liste cu cei în aşteptare pentru botez. Pentru a organiza botezurile plăteam câţiva şoferi să aducă oamenii cu camioanele din mai multe sate la una din biserici. Cumpăram mâncare, adică orez, sare, câteodată sucuri, după care pregăteam cruciuliţele şi cămăşile albe. Pe adulţi îi îmbrăcam cu cămăşi albe. Copiii erau dezbrăcaţi, dar cei mari erau îmbrăcaţi într-o cămaşă albă care avea cusută o cruce roşie pe piept şi  una pe spate.

Mă întrebai de perspective… Ceea ce pot să spun este că ei sunt disponibili pentru a primi Ortodoxia. Spuneau că simt o bucurie la Biserica Ortodoxă, la slujbele noastre, chiar dacă nu primesc aşa multe daruri precum la alte culte. I-am întrebat pe unii dintre ei de ce preferă Biserica Ortodoxă?

– Pentru ce ai venit? Pentru bani? – Nu pentru bani. – Atunci de ce ai venit? – Nu ştiu. Aşa am simţit eu. Este mai multă iubire aici. – Crezi că preoţii ortodocşi muncesc mai mult ca alţii? – Nu, nu cred.

Nu este nimic care să mă facă să înţeleg că ar fi vreun merit al nostru. Pur şi simplu Ortodoxia îşi face lucrarea ei harică. Preoţii nu muncesc mai mult. Este ceva în Biserică: cântările, slujbele, icoanele… Aşa mi-a spus un domn primar – Constantin îl chema. Şi la fel mi-au spus şi alţii, că există mai multă răbdare, mai multă iubire în Biserica noastră.

Aţi administrat şi alte Sfinte Taine credincioşilor de acolo?

Într-o zi s-au făcut 60 de cununii.

Şi tot aşa în grup?

Da. Tot în grup se făceau.

Toată această misiune probabil că presupune nişte cheltuieli destul de mari. Cine susţine financiar misiunea din Tanzania?

ÎPS Dimitrios obţine sponsorizări din Grecia şi din Cipru. Foloseşte banii pentru construcţii de biserici, pentru salariile preoţilor. Preoţii primesc cam 100 de dolari pe lună. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Apoi cumpără alimente şi îi ajută pe unii care sunt mai bolnavi cu bani. Şi botezurile trebuie plătite: transportul oamenilor, mâncarea, cruciuliţele – pe care trebuie să le dai la fiecare în parte. Sunt nişte investiţii şi nu întotdeauna este foarte uşor de obţinut banii.

Noi, românii, am putea ajuta cumva misiunea de acolo?

Da. Putem ajuta cu bani pentru construcţia de biserici, pentru fântâni, chiar şi o şcoală s-ar putea construi de noi acolo. Câţiva credincioşi din Arhiepiscopia noastră au dăruit bani pentru construirea unei biserici cu hramul Sf. Cuv. Parascheva. Cu ajutorul lui Dumnezeu va fi sfinţită anul care urmează.

În încheiere, am dori să ne împărtăşiţi un moment care v-a impresionat mai mult.

M-au impresionat chipurile oamenilor. M-a impresionat tristeţea lor şi bucuria lor. Au o tristeţe adâncă, deosebită de a noastră, o suferinţă pe care nu pot să o exprime pentru că nu au cultura necesară, dar care poate fi observată cu uşurinţă. Se moare uşor şi moartea este primită firesc. Se plânge puţin. Decedatul este îngropat în aceeaşi zi, din pricina căldurii. Viaţa merge mai departe. O statistică arată că în fiecare zi mor în Tanzania aproape 3000 de copii, de boli şi inaniţie. Şi în Tanzania nu este situaţia cea mai gravă din Africa… Fiecare are în familie morţi. L-am întrebat pe un preot:

– Câţi fraţi ai? – Am două surori. – Dar nu sunteţi mai mulţi fraţi? (la ei media este de 5). – Păi am mai avut trei fraţi… dar au murit. – Dar ce vârste aveau? – 20, 30… – Cum au murit? – Un frate a murit de SIDA, altul de malarie şi celălalt a murit împuşcat, fiind în armată, în timpul conflictelor din Zanzibar. – Şi părinţii? – Părinţii au murit şi ei.

Şi el avea doar 30 de ani! Altădată, la finalul Sfintei Liturghii, venind vorba despre moarte, l-am întrebat pe un alt preot:

– Nu ţi-e frică de moarte? – Nu mi-e frică! – Dar ai trei copii! (avea trei băieţi). – Da! Am trei copii, dar Dumnezeu are grijă de ei.

Cu câtă simplitate şi cre­dinţă vorbea! Noi studiem ani de zile teologia şi nu reuşim să dobândim această simplitate în acceptarea mor­ţii. Probabil că a observat mi­rarea mea, pentru că a continuat să-mi spună: “Nu te mira, căci eu am rămas fără părinţi pe când aveam 9 ani. Mai aveam două surori: o soră mai mică cu doi ani şi încă o soră de un an. A murit prima dată tata şi apoi mama după un an de zile. Am rămas trei copii singuri. La scurt timp după moartea mamei mi-a murit şi sora mijlocie. Eram foarte trist. În anul acela a venit o doamnă, o olandeză, la noi în sat şi a întrebat pe bătrânii satului dacă este vreun copil care să vrea să meargă la şcoală – căci ea dorea să ajute pe cineva în acest sens. Făcusem puţină şcoală, dar o întrerupsesem. Bătrânii s-au sfătuit şi copilul ales am fost eu. Am urmat o şcoală foarte bună, unde am învăţat în engleză. Şcoala primară, gimnaziul, apoi şi colegiul… N-are grijă Dumnezeu?”.

Era singurul preot care urmase liceul şi, de asemenea, un colegiu teologic în Kenya. Povestea foarte firesc, fără emoţii, fără să facă filosofie, fără să epateze. Simplu. Ei vorbesc foarte simplu despre moarte. E ceva normal.

Ştiau că pot să moară dacă beau apă din pârâu, căci în multe sate nu sunt fântâni. Mureau destui din cauza tifosului. Când le-am spus că la noi fiecare casă are fântâna, n-au vrut să mă creadă, la început…

M-a impresionat de asemenea bucuria lor, râsul lor molipsitor. Am constatat că nu pot să mintă. Dacă spuneau o minciună, începeau să râdă. Se bucurau cu foarte puţin. Se bucurau pentru cea mai mică atenţie pe care le-o arătai, pentru un cuvânt, pentru cel mai neînsemnat dar.

Vă mulţumim,  părinte!

 

A consemnat

Silviu CLUCI

 

1 Comment

  1. Fotie 3 februarie 2014

    Toata lumea trebuie convertita la Ortodoxie.Adevarata Biserica a lui Hristos e cea Ortodoxa.Papismul nu e Biserica,ci secta.