LOADING

Type to search

Cancerul, o călătorie prin urechile acului (VI)

Share

21 decembrie 2000. Ziua în care am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală. Mi-amintesc, de fiecare dată, că era o zi ca oricare, adică obişnuită. Aşteptam rezultatul biopsiei şi, în adâncul sufletului meu, nici nu bănuiam că verdictul mă va lovi în moalele capului şi îmi va crea spaime inimaginabile…

Ziua cea mai grea

Culmea este că, în acea zi, de dimineaţă, familia mea cumpărase un porc pentru Crăciun, îl adusese acasă şi a fost sacrificat conform tradiţiei. A fost pârlit cu paie şi a fost spălat, curăţat şi pregătit şoricul. Dacă, în fiecare an, jumuleam şoricul de pe porc şi îl mâncam şi, dacă mai pui că tăiam şi din vârful urechii porcului şi mâncam cu plăcere, de data aceasta m-am uitat la porc şi m-a străfulgerat un gând: din acest moment nu mai mănânc niciodată carne de porc şi nici un fel de altă carne! Şi acum, când îmi aduc aminte, îmi pare rău că nu am gustat din ultima pomană a porcului, care ar fi rămas pentru mine o amintire, pentru că aş fi mâncat‑o cu altă plăcere şi aş fi savurat, în gândul meu, fiecare moment. De atunci nu am mai mâncat niciodată  carne până în prezent şi sunt convinsă că aşa va rămâne până atât cât îmi va mai îngădui Dumnezeu să trăiesc.

Am plecat după răspunsul biopsiei şi doctorul mi-a confirmat diagnosticul fatal. Revin, de fiecare dată, şi le spun celor aflaţi într-o situaţie similară că, în nici un caz, să nu le intre în cap faptul că această boală, cancerul, este incurabilă. Adică, să creadă că toţi bolnavii de cancer mor din cauza acestei caracatiţe. Nu este adevărat şi nu vă lăsaţi mintea să gândească faptul că boala vă ucide, ci să vă gândiţi că v-a dat Dumnezeu să trăiţi o experienţă, că vă încearcă în credinţă şi că vă lasă să vă demonstraţi cât sunteţi de puternici. Da, puternici! Puterea stă în fiecare dintre noi, doar că nu ştim acest lucru. Trebuie să suferim şi doar când nu avem de ales ne legăm de braţul lui Dumnezeu şi strigăm, cu o altfel de intensitate, să ne ajute. Dumnezeu ne aude şi ne arată calea. Nu am înţeles de la bun început care este calea şi nici nu am ştiut care este rostul vieţii. De aceea, a trebuit să treacă mai mult timp, să trăiesc mai multe suferinţe, să trec prin tratamente cu citostatice, să sufăr mai multe intervenţii chirurgicale, să fac recidive, să umblu pe la doctori, să bat ţara în lung şi-n lat şi, în final, să ajung în faţa icoanelor făcătoare de minuni, în biserici, în mânăstiri, şi să pornesc pe drumul pelerinajelor. Este o experienţă unică, ce depăşeşte orice imaginaţie, să ai trăiri de deznădejde, să treci în depresie şi să ajungi la gânduri sinucigaşe. Da, sinucigaşe. Totul e atât de cumplit, încât îţi doreşti din tot sufletul să te sinucizi. Am depăşit şi acest ultim gând, datorită credinţei, îngerului păzitor (în care trebuie să credeţi şi la care să vă rugaţi) şi Maicii Domnului, care este grabnic ajutătoare, vindecătoarea tuturor trupurilor şi sufletelor, şi la care, dacă ne rugăm, ne scoate din întuneric şi ne duce în lumină. În mărturiile deja publicate, am vorbit despre ajutorul Maicii Domnului şi de faptul că a răspuns rugăciunilor mele şi m-a scos din iadul cancerului. Nu este o poveste, este purul adevăr şi, ca dovadă, trăiesc şi astăzi, după 12 ani de chinuri şi căutări.

Pelerinajele

Eram deja operată de trei ori şi, de fiecare dată, rezultatele biopsiilor au confirmat prezenţa celulelor canceroase şi faptul că boala mi-a afectat şi celelalte organe. Mă aflam deja într-un program de rugăciune, cu un grup organizat, şi după ce, timp de doi ani, am mers în fiecare zi la Asociaţia Bolnavilor de Cancer din Braşov şi am făcut, zilnic, şedinţe de gândire pozitivă. Eram deja pe drumul credinţei şi am văzut că doar Dumnezeu mă poate ajuta, deoarece nici un medic nu mi-a dat nici o şansă. Am simţit că trebuie să fac mai mult decât să mă rog şi că simt nevoia să intru în contact cu lumea bisericească, lumea credinţei. Culmea este că, uite, după 12 ani, am ajuns să scriu într-o revistă care se cheamă Lumea Credinţei, şi asta după ce am cerut binecuvântare de la părintele duhovnic şi am mers până la părintele Justin Pârvu, care mi-a spus că e bine să las mărturie experienţa trăită de mine cu Dumnezeu, pentru că ar fi ajutătoare şi pentru alţi semeni aflaţi în suferinţă.

Deci, am luat calea pelerinajelor şi primul pelerinaj pe care l-am făcut a fost în Rusia creştină. Am plecat din Braşov cu un autocar în care se aflau 55 de persoane. Un grup destul de mare de pelerini, care era pestriţ: mireni, călugăriţe, călugări şi preoţi. Printre preoţi se afla şi un părinte care vieţuia la Muntele Athos şi care venise din Grecia, după ce a stat trei zile şi trei nopţi într-un mormânt. A făcut ascultare şi ştie Dumnezeu de ce, pentru că eu nu l-am întrebat. Totuşi, vestea că venea de la Muntele Athos şi că a stat într-un mormânt mi-a trezit curiozitatea, drept ca­re am început să-l cercetez. Am făcut tot ce este posibil să stau cât mai mult în preajma lui, fără să deranjez şi cenzurându-mă. Am reuşit să îl determin să comunice cu mine şi am aflat de la el foarte multe lucruri, de mare trebuinţă, nu doar pentru mine, ci pentru orice om obişnuit. Aşa am aflat ce înseamnă să faci „ascultare” şi cum te poate ajuta acest lucru în fiecare zi. Am înţeles că, făcând ascultare, omul reuşeşte să îşi înfrângă propriile porniri, starea nervoasă sau de agitaţie, şi că, în final, orgoliul este învins în aşa fel încât omul nu mai intră într-o dispută care nu foloseşte nimănui. Am încercat să aplic şi în viaţa mea această pildă şi am constatat că este extrem de greu, pentru că avem o moştenire în sânge de proastă factură. Am constatat că este adevărată zicala că „obişnuinţa este a doua natură”. A fost foarte greu să renunţ să mă bat pentru adevăr (şi acum o mai fac ­câteodată), să îmi susţin cu tărie ideile, crezând cu tărie că sunt bune, şi să renunţ la orgoliu. Toate acestea, cu paşi mici, m-au condus spre smerenie. Nu ştiam ce este smerenia, dar am înţeles cu timpul şi că totul ţine de porunca „Iubeşte-ţi aproapele!”. Lumea nu înţelege aceste lucruri. Dacă oamenii văd că aplici astfel de lucruri, cred că eşti nebun. Unii chiar te ceartă şi îţi recomandă să îţi vezi de treaba ta… Nu e chiar aşa, pentru că dacă tu ştii ce înseamnă toate aceste lucruri şi nu le aplici, atunci este păcatul tău. Dacă-l judeci pe celălalt pentru că nu te înţelege, sau pentru ce face el, atunci iarăşi e păcatul tău. Aşa că… vezi-ţi de treabă, roagă-te la Dumnezeu să te ajute să fii din ce în ce mai puternic, să fii sănătos şi să îţi imaginezi că deja eşti sănătos! Imagineză-ţi că fiecare celulă, fiecare organ şi întreg trupul îţi funcţionează ritmic şi sănătos, chiar dacă ai dureri şi eşti ­deznădăjduit! O să vezi rezultatele! Poate nu imediat, pentru că trebuie să dovedeşti că stărui în ­credinţă…

Rusia creştină

Am plecat din Braşov şi primul popas, în pelerinajul către Rusia creştină, l-am făcut la Cuvioasa Parascheva, la Iaşi. Aici, vădit emoţionată, m-am apropiat de Cuvioasa, care stătea aşezată, cu mare cinste, într-o raclă. Auzisem de „Sfânta” şi de faptul că toţi cei care se roagă la ea sunt auziţi şi au parte de minunile ei. M-am apropiat cu sfială şi m-am străduit, cu întreaga mea fiinţă, să pătrund în universul Sfinţilor şi să mă apropii cu mintea şi cu sufletul de Sfântă. Văzusem la televizor că sunt oameni din întreaga ţară care vin aici, indiferent dacă e soare sau ploaie, vânt şi furtună, şi se nevoiesc pentru a parcurge un drum lung şi anevoios, doar pentru a se închina. Mulţi dintre ei stau trei zile şi trei nopţi şi dorm în aer liber, pentru a ajunge să sărute sfintele moaşte. Oamenii stau cuminţi la rând şi, dacă îi priveşti, când ajung în dreptul raclei spun rugăciuni, au o atitudine îngrijită, pioasă, şi ating lucrurile membrilor familiei de sicriul în care este aşezată Cuvioasa. Şi pleacă acasă fericiţi, mângâiaţi în suflet că au reuşit să obţină din lumea Sfinţilor ocrotire.

Am plecat apoi spre graniţa cu Ucraina. Vameşii au fost extrem de severi, pentru că în această zonă funcţionează reguli care sunt reminiscenţe ale vechiului imperiu rus. Deşi toţi aveam vize, vameşii au urcat în autocar şi au cercetat fiecare fizionomie a membrilor grupului, dar în momentul în care au văzut că mai bine de jumătate din pelerini sunt feţe bisericeşti, ne-au lăsat să trecem graniţa, fără a mai insista asupra obiectelor de cult deţinute de preoţii pelerini. Drumul a fost lung şi anevoios, aşa cum se spune că este, de altfel, şi drumul credinţei. Nu insist asupra peripeţiilor, dar pot să spun că rugăciunile care erau spuse de preoţi pe tot parcursul pelerinajului au fost de mare ajutor şi deschizătoare de drumuri. Menţionez că, în tot acest pelerinaj, am parcurs cu autocarul 8.800 km şi am traversat Rusia până la Cercul Polar. Am vizitat peste 100 de biserici, mânăstiri şi lavre. Am stat în faţa multor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Am învăţat, ca să înţeleg rostul icoanelor, despre iconari, iconografi şi iconografie.  Am fost impresionată de faptul că iconarii, înainte de a se apuca să picteze o icoană, ţineau 40 de zile post negru, sfinţeau apa în care înmuiau pensula şi culorile. Doar după aceea se apucau de lucru. De asemenea, pictorii iconari se spovedeau şi se împărtăşeau. Mi s-a părut extrem de interesant felul în care ei se pregăteau înainte de a începe să picteze o icoană. Aşadar, este normal ca aceste icoane să fie făcătoare de minuni, nu numai datorită faptului că reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau Sfinţi, ci şi pentru faptul că aceşti maeştri ai icoanelor erau curaţi cu trupul şi cu sufletul. Am fost foarte impresionată când m-am aflat în faţa unei icoane a Maicii Domnului, care are o istorie interesantă şi care a ars în foc şi, cu toate acestea, nu a fost deteriorată. Am simţit un tremur în corp şi mi-a venit, instantaneu, să mă arunc la pământ, să plâng şi să mă închin din toată fiinţa mea. Am simţit prezenţa Maicii Domnului şi, totodată, faptul că mă va ajuta. De atunci, în tot acest pelerinaj, care a durat 16 zile, am fost sigură că este cu mine. Am ajuns la Izvorul Tămăduirii al Maicii Domnului, unde se spune că, în fiecare zi, se mai plimbă încă. M-am gândit că şi eu calc cu propriile picioare pe locurile unde a călcat Maica Domnului şi am gândit că dacă eu calc pe locul în care Maica Domnului şi-a aşternut talpa, atunci şi eu voi avea putere să merg mai departe. Am fost foarte emoţionată şi am crezut în aceste lucruri, trăind o mare bucurie sufletească. Am înţeles că ne ocupăm doar de trup şi că pentru suflet nu facem nimic. Mi-am dat seama că trebuie să fac în egală măsură şi pentru suflet, şi pentru trup, pentru că sufletul stă într-un trup, adică este viaţă. Deci, omul nu are cum să trăiască dacă sufletul lui nu este sănătos şi nu trăieşte într-un trup sănătos. Dacă moare sufletul, atunci sigur moare şi trupul. Oameni buni, sufletul dacă este bolnav, atunci şi trupul este bolnav. Să ne vindecăm mai întâi sufletul şi atunci fiecare organ şi sângele nostru vor fi sănătoase, iar trupul va funcţiona ritmic şi sănătos. Acesta este mesajul meu pe care vi-l transmit şi care a fost conştientizat de mine doar în faţa acestor icoane făcătoare de minuni, aşezate cu cinste în Casa Domnului, şi după ce am făcut baie în Izvorul Tămăduirii al Maicii Domnului. De altfel, şi aici am avut o experienţă extraordinară. Pentru a ajunge şi a face baie în acest Izvor, trebuia să aştepţi la coadă. Era lume venită de pretutindeni. Înăuntru se intra doar în grupuri mici, de câte şapte persoane. Apa era extrem de rece, de simţeai că paralizezi. Afară era frig, astfel încât nu prea îţi venea să te bagi în apa Izvorului Tămăduirii. Pentru că doream din tot sufletul să mă vindec şi ştiam deja că dacă eu cred cu adevărat, atunci nimic nu este imposibil, am intrat hotărâtă în apă şi m-am scufundat până peste creştetul capului. Am ieşit la suprafaţă şi, de fiecare dată, mi-am zis: „Apa mă spală de oboseală, de dureri, de necaz, de agitaţie, de boală şi de tot ce este rău, şi mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu şi Maicii Domnului”. M-am simţit, după ce am repetat de trei ori acest lucru, mult mai uşoară şi am conştientizat o stare de bine.

O altă experienţă, tot la acest izvor minunat, a fost atunci când am dorit să ies din apă. Pentru că ieşirea era prevăzută cu scări, am fost atentă pe unde merg, ca să nu mă lovesc. Apa era foarte limpede şi, la un moment dat, pe fundul izvorului am văzut un lanţ de aur cu cruce. Strălucea de îţi lua ochii. Primul impuls a fost să bag mâna în apă şi să ridic acest lanţ şi să întreb cine l-a pierdut. Totuşi, nu am luat lanţul în mână şi am început să întreb în stânga şi în dreapta al cui este lanţul de aur. Le-am strigat pe măicuţele care se aflau în incintă şi am arătat spre obiectul pierdut. Nimeni nu a spus că i-ar aparţine. M-am mirat că nimeni nu a văzut crucea cu lanţul în apă, deşi era vizibil cu ochiul liber. Fiecare s-a mirat de această întâmplare şi nimeni nu l-a revendicat. Am spus preotului despre întâmplarea mea şi acesta a zis că am făcut foarte bine că nu am pus mâna pe obiect, chiar dacă era un lanţ de aur cu cruce, pentru că era o ispită; şi mi-a explicat că nu întotdeauna ceea ce găsim sau ne apare în cale este de la Cel Bun. N-am ştiut acest lucru şi de atunci nu mai ridic la întâmplare orice îmi iese în cale şi este ispititor…

Oameni închişi cu lanţuri şi lacăte

O altă experienţă interesantă pe care am trăit-o a fost în momentul în care am intrat într-o catedrală din Rusia şi am dat nas în nas cu călugăriţe din România, care se nevoiesc în lăcaşurile sfinte din Rusia. Am stat de vorbă cu ele şi mi-au povestit că s-au retras în aceste mânăstiri, biserici şi lavre din Rusia ca să-L slujească pe Dumnezeu. Povestea e lungă, dar ce merită să mai povestesc este faptul că Biserica Ortodoxă Rusă acordă o atenţie sporită lăcaşurilor de cult, angajează şi foloseşte voluntari pentru supravegherea lor şi este exigentă în alegerea personalului. În momentul în care am ajuns într-un astfel de lăcaş, personalul a fost cu ochii pe noi, pelerinii. Dacă, din cauza oboselii, ne-am aşezat într-o strană şi am stat cu braţele încrucişate, sau am mai pus picior peste picior, imediat au venit la noi şi ne-au atras atenţia să nu stăm cum se cuvine. Dacă am aţipit preţ de o secundă, în momentul următor ne-au zgâlţâit de umăr şi ne-au făcut observaţie. Nu mai vorbim de faptul că, dacă nu eram îmbrăcate cu fustă şi nu aveam batic pe cap, ne dădeau afară din biserică. Cel mai tare m-a impresionat faptul că atunci când am fost la o mânăstire şi am stat la liturghie în ­curte, pentru că era aglomerat şi nu mai aveam loc în biserică, în momentul în care ne-am făcut semnul crucii şi nu l-am făcut corect, o măicuţă a venit cu un măturoi şi ne-a lovit cu el peste spinare! Pur şi simplu ne-am speriat şi nu am înţeles gestul ei. Unii chiar s-au supărat, pentru că măicuţa ne-a altoit bine cu măturoiul, nu s-a prefăcut. Văzându-ne miraţi, ne-a explicat cum trebuie să facem corect semnul crucii şi faptul că trebuie să ducem mâna la frunte, între ochi, deasupra buricului şi apoi la stânga şi la dreapta, în dreptul umerilor. Vă daţi seama că de atunci am ţinut minte şi fac semnul crucii cât mai corect.

Să revenim asupra faptului că am întâlnit oameni care au ales să trăiască în subsolurile unei catedrale din Rusia. Am dat de ei fără să vreau şi am aflat de ei fără să am habar că există. Cum s-a întâmplat, de fapt? În timp ce mergeam să sărut icoanele de pe pereţii bisericii şi sfintele moaşte din raclele aflate în incintă, am observat că într-un loc mai dosnic se află o uşă în pardoseală. Uşa era ferecată cu lanţuri grele, enorme, prinse cu lacăte uriaşe. Am întrebat preotul ce se află sub acea uşă, în subteranul lăcaşului de cult, şi de ce uşa este legată cu lanţuri. Preotul mi-a explicat că dedesubt trăiesc oameni care au ales să plece din lume şi să se nevoiască aici până la sfârşitul zilelor lor. Am întrebat de ce au ales acest gest extrem şi preotul mi-a explicat că au preferat să plece din lume, să nu se mai tulbure, să-L slujească pe Dumnezeu, să se mântuiască. Am căscat ochii mari şi nu mi-a venit să cred ce auzeam, dar, în acelaşi timp, mi-am pus un mare semn de întrebare asupra omenirii, asupra vieţii pe care o ducem şi încotro ne îndreptăm. M-am bucurat, totuşi, că mai există şi astfel de oameni care se sacrifică şi se roagă pentru iertarea păcatelor noastre.

Aşadar, m-am întors din Rusia – după 16 zile de pelerinaj, după ce am parcurs 8.800 km, după ce am dormit în autocar pe jos, printre scaune, după ce am dormit în sacul de dormit pe jos, în biserici şi mânăstiri şi după ce am trăit experienţe unice în faţa icoanelor şi a oamenilor – un alt fel de om, întărit în credinţă, cu speranţă şi cu… temă pentru acasă. Mi-a fost de mare ajutor, pentru că a fost început al drumului care a urmat…