LOADING

Type to search

Siena

Siena

Share
catedrala Siena duomo inchinata Maicii Domnului

Din orice perspectivă ai privi lucrurile, Toscana rămâne una dintre splendorile lumii. Peisajul, vegetația, clima, arhitectura și oamenii sunt într‑o sinergie absolută. Atât de mult s‑au cizelat civilizațiile care au locuit această parte a Italiei, încât rafinamentul vieții este desăvârșit. Mai rămânea relația cu Dumnezeu, pentru a defini precis acest topos al armoniei: a fost una continuă, glorioasă, muncită. A reprezentat osatura înțelegerii vieții, a menirii omului îndumnezeit. Dar asta până de curând… Căci vremurile din urmă i‑au scos pe oameni din matca lor, propunându‑le alte valori.

Turismul în exces transformă radical și în profunzime orice loc. Toate clădirile sacre, toate edificiile închinate lui Dumnezeu sfârșesc la același nivel al tropăielii, al maimuțărelilor pentru un selfie, al vestimentației cu șlapi și bermude, al maiourilor cu inscripții, al tatuajelor pe piele… Nu ai ce face, este mersul lumii, este goana după distracție, aventură și ieșire din anonimat. Paranteză: numai turiștii asiatici nu ies din anonimat, căci au un aer atât de „înseriat” încât cu greu îți poți aminti vreun chip distinct ori o ținută care să te fi impresionat. Însă sunt cei mai ordonați turiști, cei mai discreți, cei mai puțin gălăgioși. Ei chiar se străduiesc să înțeleagă și să respecte lumea noastră…

În fața acestui val aproape neîntrerupt de oameni care iau cu asalt bijuteriile arhitectonice ale Italiei (în speță, Siena), reacția localnicilor este pe măsură: profit – cu orice preț, rapid și intens. Bucuria culturală, dorința de contemplare a frumuseților sunt puse în criză, clipă de clipă, de comerțul dezlănțuit care se practică la tot pasul. Este chiar dificil să te concentrezi asupra unui obiectiv fără să fii luat de valul comercial care îmbracă varii forme, de la cele mai agresive până la cele mai soft. De aceea, când poți să‑ți tragi sufletul în catedrala din centrul orașului (Duomo) închinată Maicii Domnului simți o ușurare – fie și de moment. Căci puțini dintre cei care au trecut pragul catedralei cu cel mai frumos paviment din Italia, cu sculpturi de Donatello și alți maeștri ai artei italiene, realizează pe de‑a întregul unde se află. Singuri polonezii, în grupuri compacte, erau mișcați interior de aceste splendori închinate Fecioarei Maria și plecau genunchiul la câte vreo statuie ori reprezentare religioasă a sfinților. În rest, glumițe, foto la greu, mâini la spate, nepricepere/neadecvare totală…

Capela din stânga basilicii ascunde un odor prețios: mâna Sfântului Ioan Botezătorul

Catedrala a fost începută în secolul al 12‑lea, iar fațada sa unică a fost gata în 1380. S‑a dorit a fi cea mai mare biserică a lumii (poate după Sfânta Sophia de la Constantinopol) și cei mai hăruiți artiști ai Italiei s‑au „duelat” în meșteșug: Nicola Pisano, Donatello, Lorenzo Ghiberti, Jacopo della Quercia ori Bernini sunt numai câteva nume de referință ale artei din Peninsulă care au lucrat la această basilică. Interesant este jocul de culori în alb și negru, care apare ca un laitmotiv cromatic peste tot în această catedrală: culorile acestea sunt simbolul Sienei, întâlnit inclusiv pe steagurile de luptă. Pentru noi, răsăritenii, o capelă din stânga basilicii ascunde un odor prețios: mâna Sfântului Ioan Botezătorul, donată Sienei imediat după căderea Bizanțului de către Toma Paleologul, fiul ultimului despot de Moreea. Acesta, alături de Papa Pius al II ‑lea, a pus la cale un ultim plan de cruciadă, nerealizat însă niciodată, astfel Bizanțul devenind o amintire culturală și spirituală care începea să pălească în fața redescoperirii – cu entuziasm! – a Antichității greco‑romane de către lumea apuseană. Așa a luat naștere în Europa curentul artistic al Renașterii, iar Bizanțul și‑a retras discret umbra (influența) milenară în pliurile istoriei.

Interesantă a fost descoperirea, în timpul săpăturilor din 1999‑2003, a unor fresce din vechea criptă aflată sub actuala catedrală, datate pe la 1280. Acolo descoperi, cu uimire și bucurie, arta Bisericii Una și nedespărțită. Frescele sunt în cel mai pur stil „bizantin”, de fapt în maniera în care toți creștinii de până la Schismă își reprezentau Împărăția și personajele ei celeste. A trebuit „doar” o jumătate de secol pentru ca despărțirea vizuală să consfințească ruptura dogmatică: icoana a fost înlocuită cu tabloul religios, iar arta occidentală sacră și‑a intrat definitiv în drepturi, detronând viziunea unitară de până în secolele 13‑14. Interesantă schimbare de paradigmă, iar revenind la epoca noastră nu pot să nu mă gândesc la rapidele schimbări de vector cultural, dar și spiritual sub influența modelor și noilor culturi. Nu trebuie mult timp pentru modificări majore, trebuie doar ca oamenii să nu se mai regăsească într‑un anumit format vizual, simbolic ori cromatic. Și asta e tot, schimbarea vine de la sine!

Biserica asta chiar au făcut‑o pentru Dumnezeu

Vizita pe acoperișul domului este o experiență cu adevărat unică. Pe lângă faptul că ai parte de o priveliște emoționantă asupra orașului medieval și a împrejurimilor sale, urcușul pe sub acoperișul bisericii îți arată marele meșteșug la care au ajuns înaintașii noștri: ce bârne uriașe perfect îmbinate, ce piatră șlefuită în cantități și calități neverosimile, ce ardoare a decorațiunilor chiar și acolo unde ochiul nu ajunge cu precizie. Biserica asta chiar au făcut‑o pentru Dumnezeu!

Puțin mai jos de Duomo se află Palio, celebra piață unde au loc întrecerile cu cai, instituite încă de acum 600 de ani ca marcă a civilizației sieneze. Această agora medievală are un desen perfect, elipsa de cărămidă flancată de un turn maiestuos fiind unică în lume. Străzile converg radial, terasele sunt pline de viață, culoarea este roșu (închis) dominant pe fundalul căreia bluzele albe ale italiencelor desenează o pânză emoționantă. Copiii aleargă în voie pe piatra roasă de vreme, cățeii zburdă și ei, turiștii englezi se îmbrâncesc agale după cele câteva păhăruțe băute în căldura toscană, iar noi ne gândim la locurile noastre de pelerinaj: modeste, ceva mai recente, mai puțin îngrijite și mai puțin vizitate. Cu toate astea, le iubim din tot sufletul și suferim din inimă văzând cum păstrăm atât de greu și bruma de patrimoniu care a supraviețuit. Și asta numai datorită Bisericii și dorinței ei de salvare a sufletului românesc, altminteri am fi plâns cu lacrimi mari în Siena toscană, în 2018…

Răzvan BUCUROIU