LOADING

Type to search

Belgrad: Cuvioasa Parascheva de pe Kalemegdan

Belgrad: Cuvioasa Parascheva de pe Kalemegdan

Share

Serbia… Serbia… Pornesc spre Apus, în nerândul lumii, acum, la ceas de toamnă aurită, când pele­rinii Ţării de Jos încep să se îndrepte cu toţii, în nesfârşite şiruri, spre Iaşi, la marea şi tainica întâlnire cu patroana Moldovei. „Ratarea” sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva constituie deja, în unele părţi, un adevărat sacrilegiu. O condamnare la moarte ar părea mai uşor de suportat decât neîmplinirea acestei sfinte datorii creştineşti – Marele Pelerinaj către inima Moldovei.

 

Sfânta Parascheva a aromânilor

Sf. Parascheva e a tuturor… A românilor, a sârbilor, a bulgarilor… E, cu siguranţă, sfânta care apropie cel mai mult popoarele din Balcani. Aromânii cred că Epivata, patria Cuvioasei, nu reprezintă altceva decât un străvechi ţinut vlah. Domnul Andrei Tudorică, tovaraş de drum, un machedon constănţean „din Timişoara”, şi-a păstrat credinţa în Dumnezeu, luând aminte, în copilărie, la adânca evlavie a familei sale către Cuvioasa de la Iaşi. Încercările vieţii – deloc puţine. Originară din nordul Greciei, familia domnului Tudorică se stabileşte, în perioada interbelică, în Cadrilater. După cedarea acestui ţinut Bulgariei, în 1940, se strămută în Banat. Este deportată, în anii ′50 ai secolului trecut, în zona Galaţi, iar mai apoi în afundul Bărăganului. Pretextul: atitudine binevoitoare faţă de „călăul” Tito (putea fi însă oricare altul). Casele acoperite cu stuf, uliţa copilăriei, rugăciunile evlavioşilor aromâni, toate îl vor marca pentru întreg restul vieţii. Cel mai frumos moment din viaţa dumnealui? Anunţul stăpânirii, ori poate doar zvonul, nu mai ştie exact, de chiar praznicul Sfintei Parascheva, că „se vor retrage ruşii”. Întreaga comunitate a început, din acea zi, să freamăte. După puţină vreme, lucrurile aveau să se adeverească: Armata Roşie va trece chiar prin colonia lor – pe uliţa desfundată, cu case joase, de lut şi trestie împletită. Toată suflarea satului a ieşit atunci la drum, purtând crengi de liliac în mâini, aducând, la ordin, osanale „eliberatorilor”. În urmă, dezastru; înainte, speranţa… Sf. Parascheva nu le făcuse, iată, doar simple făgăduinţe deşarte…

Patriarhul Pavle – odihnă în pământ românesc

Trenul aleargă, în noapte, spre „ţara lui Tito”. O mai numesc astfel, chiar şi astăzi, destul de mulţi dintre români. Ţară cu un destin tragic. Unii îi contestă până şi teritoriul actual, loc în care vecinii noştri ar fi migrat – dinspre sud – de doar vreo trei veacuri… Sârbii se tem de soarta Voivodinei. De Timoc nu amintesc nici măcar în treacăt, în vreme ce statutul provinciei Kosovo, inima Serbiei, pare deja pecetluit.
„Ţara lui Tito”, pentru pravoslavnicii de la Belgrad – şi nu doar pentru ei –, este, totodată, şi „ţara Patriarhului Pavle”. În drum spre Biserica “Sf. Parascheva” din Belgrad, am poposit la Rakoviţa – mânăstire în care ultimul Patriarh sârb, cu viaţă sfântă, a vrut să-şi afle odihna până la obşteasca Înviere. Dintre cele aproape două sute de mânăstiri sârbeşti – cu 1000 de monahii şi 230 de monahi –, multe faimoase în întreaga  lume, modesta Rakoviţa, aleasă de Pavle, este, fără doar şi poate, cea mai apropiată, cea mai dragă, sufletului românesc. Numele satului Rakoviţa, sat „înghiţit” astăzi de periferia Belgradului, pe teritoriul căruia se află vechea mânăstire, apare menţionat, pentru prima oară în istorie, într-un document turcesc din anul 1560, în urma unui recensământ efectuat de autorităţile otomane. Se numea pe atunci Vlaha, fiind locuit, evident, doar de români.

 

Sfânta Parascheva a Patriarhului Pavle

Adeseori, Patriarhul Pa­vle urca, pe jos, chiar şi la adânci bătrâneţi, de la Pa­triarhia Belgradului, pe Ka­lemegdan, până la Biserica „Sf. Parascheva”. Le vorbea tuturor, ca un simplu ghid, despre nepreţuitul odor al cneaghinei Miliţa (1335-1405) – moaştele Sfintei Petka (astfel o numesc slavii pe Cuvioasa de la Iaşi, cu numele zilei de Vineri). Generaţia tânără a aflat povestea cneaghinei şi a Cuvioasei chiar din gura Patriarhului. Orice sârb ştie că Miliţa este soţia vestitului cneaz Lazăr, sanctificat după bătălia de la Kosovo Polje, din 1389, când acesta alege Crucea şi Cerul, în locul supunerii neamului său în faţa Semilunii. Cneaghina a avut, împreună cu Lazăr Hrebeljanovici, 7 copii, între care 3 fii – Ştefan, Vuk, Dobrovoi. După moartea soţului său, Miliţa devine regentă a statului sârb, toţi copiii săi fiind minori la data prăbuşirii Serbiei. Dintre urmaşii cneazului Lazăr, eroul de la Kosovo Polje, cea mai tragică soartă o va avea ultima fiică a acestuia, Olivera Lazarevici, ce-i va deveni soţie lui Baiazid al II-lea.

Evlavioasa cneaghină Miliţa

Ajunsă, fără voia sa, soacră a lui Baiazid, pentru a-şi revedea fiica, Miliţa porneşte către vestita cetate Ser, unde îşi stabilise reşedinţa ginerele său musulman. Mărinimos, Baiazid o întrebă, la prima sa vizită, ce dar ar putea să-i ofere. Cneaghina l-a rugat atunci să-i dăruiască moaştele Sfintei Parascheva – răpite de Baiazid de la Vidin, după ce acestea stătuseră, mai bine de un veac şi jumătate, la Tîrnovo. Erau singura sa alinare. În nici un loc din lume nu-şi simţise vreodată sufletul  mai uşurat, mai împăcat, mai aproape de Dumnezeu, ca lângă racla Sfintei. Se spune că sultanul a zâmbit dispreţuitor, nedumerit chiar, la aflarea acestei dorinţe, necunoscând el valoarea sfintelor moaşte. A întrebat-o pe cneaghină: „De ce nu-mi ceri un lucru mai de preţ, ci doar nişte oseminte uscate, peste care au trecut atâtea veacuri”? Miliţa, primind sfintele moaşte, le-a aşezat mai întâi în paraclisul palatului său de la Kruşevaţ. După bătălia de la Ankara, din 1402, Ştefan Lazarevici, fiul Miliţei, devenit major, va transfera racla Cuvioasei Parascheva de la Kruşevaţ la Belgrad, cetate dăruită sârbilor de regele maghiar Sigismund. Îndurerată, cu nădejdea că Sf. Parascheva, odată şi odată, tot va izbăvi poporul sârb de stăpânirea Semilunii, Miliţa se va retrage, în ultimii ani ai vieţii sale, la Mânăstirea Liubostinia, ctitorită împreună cu cneazul Lazăr, soţul ei, cu puţin timp înainte de marea bătălie de la Kosovo Polje, pe locul primei lor întâlniri.

 

Sfânta Parascheva – 104 ani pe Kalemegdan

O dată ajuns pe Kalemegdan, cetate considerată veacuri de-a rândul Porţile ori Cheia Europei, nu-ţi  rămâne altceva de făcut decât să admiri spectacolul, splendoarea maiestoasei întâlniri dintre Sava şi Dunăre. Ore în şir; cu respiraţia tăiată. În acest loc au rămas, mai bine de un veac, moaştele Sfintei Parascheva, veghind creştinătatea până la 1521, an în care Soliman Magnificul, considerând moaştele un obstacol în calea sa biruitoare către Europa, le va aduce la Constantinopol.
Există pe Kalemegdan două biserici importante: a Adormirii Maicii Domnului -ujiţa, cea mai veche biserică a Belgradului (transformată pentru o vreme în geamie), şi cea a Sfintei Parascheva, înălţată special pentru a adăposti moaştele acesteia, în anul 1417. Aceast ultim locaş va fi refăcut, pe vechiul amplasament, în 1937, de către patriarhul sârb Varnava.
Tot pe Kalemegdan, pelerinul descoperă, plin de uimire, Izvorul tămăduitor al Sfintei Parascheva, izvor către care s-au îndreptat, cu nădejde sfântă, veacuri de-a rândul, mii şi mii de credincioşi belgrădeni. Zilnic, în jurul Izvorului, mulţimile nu mai contenesc.
În Biserica Rujiţa se află, de asemenea, la închinare, o părticică din moaştele sfintei  ocrotitoare a sud-estului Europei. La Belgrad, de fapt, te simţi  la fel de aproape de Cuvioasa Parascheva ca şi când te-ai  afla la Iaşi, amprenta Sfintei asupra celor două oraşe fiind una inconfundabilă.