LOADING

Type to search

De la Constantinopol la Istanbul: De la Cruce la Semilună (I)

De la Constantinopol la Istanbul: De la Cruce la Semilună (I)

Share

Apele Bosforului erau în spume! O vijelie cu soare se pogorâse la acel sfârşit de gustar pe jgheabul albastru al mării, care se insinuează printre cele două continente. Vântul te biciuia pe linia mării, după ce se încurcase mai întâi printre minaretele oraşului, apoi mai jos, printre covorele orientale – de Bukhara – ale negustorilor, atârnate prin cartierele comerciale ca velatura unor corăbii ale câştigului… Aliş-veriş, vinzi-cumperi sau vechiul proverb românesc: „Pierzi, câştigi, negustor te numeşti” – această filozofie capătă o concreteţe atât de evidentă în Istanbul, încât până şi turistul ocazional intră în frenezia comerţului, laolaltă cu acei bărbaţi orientali, de toate neamurile şi de toate soiurile. Numai bărbaţi!

 

Ramazanul în turcime

Numai bărbaţi şi toţi erau sub imperiul Ramazanului (aşa se numeşte la turci această lună de zile, sfântă pentru ei; la ceilalţi musulmani se numeşte Ramadan), în care timp de 30 de zile nu beau şi nu mănâncă absolut nimic în timpul zilei, până la apusul soarelui. Evident, nici nu fumează, nici nu beau cafea ori ceai – ceea ce pentru ei reprezintă chiar un uriaş efort. Cei mai rigorişti consideră că şi clasicul gest de a lipi un plic – prin aplicarea unei limbi zdravene pe spatele timbrului – este nepotrivit în această perioadă… Despre alcool – ce să mai vorbim?! Oricum, turcii nu se dau în vânt după licoarea lui Bachus, însă în Ramazan nici măcar pentru turiştii însetaţi după o bere cârciumile nu sunt prietenoase. Cele mai multe nu-ţi vând lichidul revigorant după arşiţa zilei şi osteneala alergăturii, iar cele care totuşi o fac (încălcând legea), o fac în recipiente deghizate şi la preţuri conforme cu acest act de curaj. Seara, însă, o nebunie! După ce turcimea trage obloanele bazarului – tot Istanbulul este, într-un fel sau altul, un bazar! – şi după ce se revarsă de la rugăciune de prin moschei, străzile şi spaţiile publice devin un uriaş furnicar. Acolo este Orientul care nu se mai livrează pe sine, într-un anume fel, turiştilor occidentali sau japonezi. Acolo şi atunci, seara, nu mai fac aliş-veriş. Sunt doar turcii, cu famiilele lor numeroase, cu femeile lor cu feregeaua (ferace, în turcă) de care sunt mândre (trebuie să fac o paranteză şi să spun că tot mai multe femei turce revin de bunăvoie la portul tradiţional). De altfel şi frământările politice de la ei, culminând cu schimbarea Constituţiei de acum o lună prin referendum, indică o dorinţă de a se întoarce la valorile lor tradiţionale, părăsind pe alocuri calea seculară pe care le-a trasat-o „părintele Turciei moderne” – Mustafa Kemal Atatürk – acum 7-8 decenii. Pentru noi, oameni ai credinţei şi tradiţiei, această întoarcere către un trecut religios a unui popor ar trebui să ne bucure. Însă creştini ortodocşi fiind, nu putem să nu ne amintim faptul că inclusiv locul pe care călcam a fost sfinţit de atâţia luminători duhovniceşti ai Bizanţului ortodox pe care osmanlîii l-au batjocorit şi călcat în picioare, strivindu-l apoi sub minarete. Nu putem uita că aici, în apele Bosforului, au fost aruncate leşurile Brâncovenilor – tată, fii, cumnat – devenite mai apoi sfinte moaşte. Iarăşi, nu putem uita toate prădăciunile făcute de turci, în numele islamului, în Ţările Române şi în tot spaţiul ortodox. Cruzimea şi înapoierea au caracterizat stăpânirea turcă la noi, iar ruperea cu acest trecut a fost sângeroasă. Pe câmpiile pline de noroi şi gheaţă ale Bulgariei, la 1877, tânăra armată română condusă de neobositul Rege Carol I, laolaltă cu trupele imperiale ruse, îi alunga pe otomani din România mică, dar şi din Balcani. De-atunci a început şi Renaşterea română, întreruptă doar de venirea bolşevicilor. Tot atunci însă s-a patentat declinul acut al Imperiului Otoman, care nu şi-a mai revenit niciodată. După Revoluţia Junilor Turci (nişte „paşoptişti” întârziaţi, de început de secol XX), dar mai ales după Primul Război Mondial, Înalta Poartă s-a prăbuşit definitv. Astfel, în 1923 a fost proclamată Republica Turcia, cu primul său preşedinte: Mustafa Kemal Atatürk. Interesante sunt cele două nume ale acestui mare om de stat: Kemal înseamnă „perfecţiune” (şi aşa i se adresa, în semn de respect, profesorul de matematică din şcoala militară din Salonic – Selînik, în turcă), iar Atatürk – „părintele turcilor”. Un părinte care i-a scos din feudalismul întârziat în care trăiau (interzicând inclusiv purtarea fesului, ca semn al înapoierii) şi care a interzis Sharia – justiţia în stil islamic. Interesant este cu ce a înlocuit Atatürk Sharia: cu codul civil elveţian, cu codul penal italian şi cu codul comercial german! Mai mult, a introdus alfabetul latin şi a dat drept de vot femeilor. A şi mutat capitala la Ankara, în inima Anatoliei, adică în Asia, poate ca semnal important că Turcia nu mai are pretenţii de dominaţie europeană. La 10 noiembrie 1938, primul preşedinte al Turciei moare în partea europeană a republicii sale, în Istanbul, în Palatul Dolmabahce, cu ochii înspre Asia… Cauza morţii: ciroză hepatică.

 

De unde le vine grecilor neseriozitatea?

Figura lui Atatürk apare pe toate bancnotele turceşti, de la 2 lire până la 100. Cu aceşti bani în mână, turcii dau năvală pe malul Cornului de Aur – ochiul albastru de apă din partea europeană a metropolei – şi se înghesuie la balîk. Balîk înseamnă peşte şi asta este recompensa după abstinenţa de jumătate de zi: un peşte pe grătar, într-o jumătate de pâine, cu verdeţuri şi arome, la 2 EURO. Murăturile de alături te îmbie irezistibil, dar şi dulciurile orientale te ademenesc pe final, după care cazi răpus. Însă târziu, în noapte, se aude din nou muezinul care le aminteşte şalvaragiilor, din vârful minaretului său, că vremea rugăciunii nu se poate opri…
Am tras la un hotel chiar în centrul vechi al oraşului, la 5 minute de mers pe jos de Sf. Sofia. Centrul acesta istoric este pur comercial, turiştii sunt literalmente jupuiţi de bani, escrocheria pare de nestăvilit. Comercianţii de multe ori nu dau restul corect, iar prin restaurante nota de plată se mai… „încurcă” cu a altei mese. Evident, cu o diferenţă dublă de plătit. Sorry, my friend. Hagi, Hagi! – auzi instantaneu drept scuză de la ospătar. În mare parte, cred că apucăturile spre înşelăciune ale românilor de aici vin: din vechiul Bizanţ şi din urmaşul său, Istanbulul. De altfel, orice observator al grecilor, ca popor afirmat credincios, nu poate să nu remarce uriaşa diferenţă dintre credinţa lor – manifestată în exterior – şi comportamentul lor, apucăturile lor zilnice. Distanţă ca de la cer la pământ! Una zice şi face grecul în biserică, duminca şi la sărbători, cu totul alta în viaţa de zi cu zi. Una au fost sfinţii timpurii ai Bizanţului – martiri, asceţi, cărturari – şi cu totul alta au fost fanarioţii lacomi, corupţi, nemiloşi, de secol 17, 18 sau 19. Practic, otomanii au încredinţat exploatarea Ţărilor Române acelei specii fără scrupule numite „grecii din Fanar”, care ne-au jefuit mult mai temeinic, mai organizat şi mai total decât o puteau face turcii înşişi. Minune mare, efendi, cum fraţii noştri de credinţă răsăriteană, care gâfâiau şi ei sub acelaşi jug păgân, au fost mai răi decât cei care ne împilau pe amândoi… Închizând paranteza istorică, pot spune că singura explicaţie a acestei dihotomii a comportamentului grecesc, a acestui mod dublu de a fi (cu două feţe) este comerţul. Latura lor comercială străveche îi face neserioşi, făţarnici. Activitatea comerţului, a schimbului permanent de mărfuri, îl face pe grec ca şi propriile valori umane să le vadă astfel: ca pe ceva ce se poate schimba, dacă din asta iese un profit. Viclenia negustorului, dorinţa de a ieşi permanent în câştig, energia depusă 24 din 24 de ore pentru asta, îşi pune amprenta şi pe viaţa lui extra-liturgică.

 

Măreţia unui oraş

Da, Istanbulul, cu cei 17 milioane de locuitori, este un oraş mare, dar şi măreţ. Respiraţia lui maritimă, anvergura lui dublu-continentală, luminozitatea aparte a fiecărei zile, aerul moale şi salin, aromele orientale, populaţia extrem de variată şi gălăgioasă, pulsaţia lui necontenită – totul îl descrie ca pe un oraş aparte. Palate şi moschei, parcuri umbroase, fântâni orientale împodobite cu grafia islamică, arhitectură europeană alături de casele cu cerdac, felurimea negoţului şi abundenţa turiştilor îi dau o amprentă unică. Iar traficul – ah, traficul! – este infernal. Acelaşi trafic infernal se desfăşoară, la o altă scară, pe Bosfor, unde e o viermuială indescriptibilă de barcazuri, de bărci pescăreşti, de yachturi elegante, de ferry-boat-uri, de nave pasager, de linere de mare lux, dar şi de cargouri care urcă sau coboară strâmtorile, petroliere, nave militare de toate felurile. Ce mai, cuvântul balamuc s-a născut la turci!
În acelaşi timp îmi amintesc de o scenă, într-o parcare, cu un grup de greci din care se desprinsese o femeie care privea Bosforul cu lacrimi în ochi. În ochii acelei femei, care-şi fuma ţigara printre lacrimi, am revăzut pentru o clipă toată drama grecilor. Şi ce dramă, fraţilor! Să pierzi aşa ceva, o asemenea perlă, e de neexprimat în cuvinte… Practic, Grecia era Bizanţul, iar Atena un orăşel de provincie, acoperit ce-i drept de o glorie postumă. Bizanţul era inima grecităţii, Asia Mică – Anatolia de azi – era grânarul lor, iar partea europeană – care a ajuns să fie Grecia de azi – o simplă provincie. Aşadar, grecii acum (de „numai” 500 de ani) trăiesc într-o margine de provincie, cu capitala ocupată şi cu toată forţa economică, religioasă, culturală, strategică, turistică etc.  a acestui oraş trecută la altul… Ce blestem, ce pierdere! Ce durere în sufletul lor!
Imaginaţi-vă cum ar fi ca întreaga Românie să exis­te cu numele doar în Do­brogea, cu capitala la Con­stanţa, iar restul ţării – cu oameni, biserici, bogăţii, istorie, tradiţii – să fie la alţii…

(Va urma)