LOADING

Type to search

Modelarea în lut a mântuirii

Modelarea în lut a mântuirii

Share

Arhiepiscopia Târgoviştei este una dintre cele mai dinamice eparhii de pe cuprinsul României ortodoxe. Nu numai că deţine un patrimoniu istoric şi artistic de excepţie, nu numai că aici întâlnim viaţa duhovnicească de înaltă tradiţie, dar aici lucrările noi (mânăstiri ori biserici) sunt după toate rânduieile canonice, au duh de viaţă în ele şi sunt dorite de oameni. Chiar acum un timp scriam despre Mânăstirea „Ziduri” (cu hramul Adormirea Maicii Domnului), aşezată la poalele Leaotei, complet nouă, cu viaţă aspră, aghiorită. Ei bine, acum vă voi descrie o mânăstire de şes, ridicată lângă albia împădurită a Argeşului, lângă Găeşti.

Sculptorul şi duhovnicul

ÎPS Dr. Nifon Mihăiţă, când a vizitat în urmă cu puţină vreme aşezământul ce-şi mijea statura albă, necoaptă încă, din cuprinsul câmpurilor mănoase, a rămas impresionat. Motivele? Cei doi  mari artişti români care sunt ctitorii noii mânăstiri, frumuseţea viitoare a bisericii, interesanta „combinaţie” de hramuri (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Izvorul Tămăduirii – hramul bisericii, dorinţa Înaltului).  Dintre toate motivele enumerate, ne vom opri mai ales la „cazul” acestei familii de ctitori – artiştii Vasile Gorduz şi Silvia Radu.

Mai întâi de toate trebuie spus că cel mai mare sculptor contemporan, Vasile Gorduz, s-a mutat la Domnul acum 3 ani, în decembrie 2008. Dar când, exact? În ziua prăznuirii Sfântului Ierarh Spiridon, mare făcător de minuni. Într-un mod delicat, dar vizibil, acest sfânt i-a însoţit lui Gorduz viaţa artistică şi l-a asistat în momentul trecerii sale la cer. De ziua Sfântului Spiridon sculptorul a vernisat statuia lui Traian la Sevilla (locul naşterii strămoşului nostru imperial indirect), dar şi mai apoi, la Roma, tot pe 12 decembrie. Şi, pe durata agoniei premergătoare morţii sale, Silvia Radu – soţia lui – a presimţit că „Vasile va muri chiar de Sfântul Spiridon…”. Aşa a şi fost, mai ales că viaţa lor s-a legat mult de acest sfânt şi de biserica sa din Bucureşti, unde adesea puteau fi întâlniţi.

Însă cel mai bine cei doi soţi se simţeau la Mânăstirea Antim, unde părintele lor duhovnicesc – Sofian Boghiu – slujea. Era o legătură încă mai puternică între Gorduz şi Sofian, între artist şi duhovnic: amândoi născuţi în Basarabia, la o distanţă de câteva sate şi de numai o zi (alţi ani, însă). Gorduz vedea lumina zilei la 8 octombrie 1931, părintele Sofian la 7 octombrie 1912. Interesant este că Vasile Gorduz şi-a revăzut satul (Trifeşti) după 27 de ani! Da, plecat la numai 12 ani de acasă, războiul l-a prins în „cealaltă Românie”, apoi neexpunându-se cu obârşia lui basarabeană faţă de autorităţile comuniste, a fost silit să întrerupă legăturile cu ai săi, rămaşi peste Prut, în URSS. După cei 27 de ani, în care familia pierduse speranţa că-l va mai vedea în viaţă, Vasile Gorduz împreună cu tânăra şi frumoasa lui soţie reuşeşte să treacă graniţa şi să ajungă în sat. Acolo, când l-au văzut şi când au înţeles cine este, s-au pus pe plâns. Dar nu aşa, familia cu vecinii, ci tot satul! L-au şi jelit, l-au şi născut. Pierdut o fo’ băietul cela şî amu l-or aflat…

Viaţa artistică a lui Vasile Gorduz a fost marcată de verile petrecute pe malul mării, la Vama Veche, unde lucra cu frenezie, aproape neîntrerupt, frământând piatră şi ţărână balcanică. Cei doi soţi sunt cei care au ridicat una dintre cele mai frumoase (şi adecvate stilistic) biserici din România. Este cea de la Vama Veche – o bijuterie în piatră de Dobrogea, pe care cei porniţi în drum spre litoralul bulgăresc o pot contempla pe marginea stângă a drumului.

Vasile Gorduz a apucat, în viaţă fiind, să mai prindă sfinţirea locului unde se va ridica mânăstirea din Pătroaia. Soţia sa, Silvia Radu – având obârşiile pe aceste meleaguri – este cea care s-a apucat concret de lucru. Lăsând la o parte sfiala citadină şi intelectuală, a trecut direct la solicitarea de ajutoare pentru noul aşezământ, în intenţia de a reînvia tradiţia monahală pe această vatră.  Şi o face necontenit, de 3 ani încoace, timp în care a reuşit să strângă o sumă importantă. O mare parte din sumă a fost obţinută prin vânzarea propriilor sale opere de artă, restul fiind donaţii amicale. De o condiţie publică voit modestă (a se citi real smerită!), această mare doamnă a artei româneşti (cu o expoziţie actuală la Hilton, inaugurată de acad. Dan Hăulică) nu are copii. „Biserica din Vamă şi mânăstirea aceasta este ceea ce «am crescut» eu, domnule Bucuroiu… Ele sunt bucuria mea, alături de amintirea omului de excepţie în toate care a fost Vasile Gorduz…”

Silviu Nicolae Radu

… este vărul Silviei Radu. Inginer, venit de pe alte meleaguri special pentru a construi – voluntar – mânăstirea de „acasă”. Alături de oameni tocmiţi cu ziua sau cu săptămâna, a ridicat ceea ce se vede din drumul principal, dar şi din autostrada Bucureşti-Piteşti. Lucrările au mers mai anevoios, dar la finalul lor cele 12 maici (câte vor găzdui chiliile) pot începe maratonul rugăciunii. Lunca Argeşului este aproape, câmpurile sunt fertile, apa e limpede şi bună, localnicii prietenoşi, iar părintele cel tânăr care slujeşte în biserica-monument din Pătroaia doreşte o bună vecinătate liturgică. Şi o veste bună de la „arca lui Noe”: căţeii comunitari deja s-au pripăşit, parcă îndemnând viitoarea obşte să se aşeze grabnic, în deplină siguranţă.

… iar Dumitru Giurescu

… este primarul aproape providenţial, fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Providenţial vi se pare un cuvânt disproporţionat? Nici­decum! Căci pe terenul lui şi al familiei se înalţă  în prezent mânăstirea – şi asta în condiţiile în care acum 3-4 ani absolut nimeni nu voia să vândă nici o palmă de pământ! Grija lui se manifestă şi prin sumedenia de ajutoare de tot felul prin care lucrările înaintează. Tot prin efortul lui, drumul este în stare foarte bună (va fi şi asfaltat, în curând!), apa e trasă şi  întreaga zonă creşte (în total, în comuna Crânguri sunt 7 sate şi cătune). Are grijă de toate bisericile şi troiţele de pe suprafaţa comunei. Şi, în plus, cu fonduri europene speră să poată construi în vecinătatea mânăstirii un azil de bătrâni. Evident, ar fi o fericită completare a slujirii maicilor, dar şi un remediu al lipsei de dragoste şi de atenţie pe care o resimt bătrânii abandonaţi.

Am plecat de la Pătroaia fiind încredinţat că sfinţirea bisericii va fi făcută în toamna asta – şi de la care nu vom lipsi! Lucru perfect posibil, deoarece masa altarului este aproape cioplită şi finisată, icoanele din catapeteasmă (creaţie a Silviei Radu) sunt splendid turnate în argint, pardoseala este aproape gata. Ce ne mai trebuie? Harul sfinţitor pogorât prin rugăciunile vlădicăi, o mână de maici devotate jurământului rostit şi un preot vrednic. Toate aceste lucruri se găsesc în România. Încă…