LOADING

Type to search

Agresiune: Tibet!

Agresiune: Tibet!

Share

Programul acesta asiatic a început parcă acum un secol! Am plecat din ţară pe 17 octombrie, către Sri Lanka (2 zile, pentru Muntele lui Adam), a urmat India (9 zile, mai ales pentru Sf. Apostol Toma), apoi Nepal (doar 1 zi, dar ne vom întoarce) şi acum Tibet (3 zile). Suntem năuci de oboseală, de atâtea schimbări de avioane, de climă şi de fusuri orare (India are cu 3,5oredupă ora României, iar pentru Tibet mai adăugăm 2,5 ore). Experienţe multe şi diverse, dar nu fără folos duhovnicesc. Am trecut, e adevărat, de limita lumii creştine, suntem în plin păgânism, e uimitor că atâtea milioane de oameni se pot închina încă la zeităţi cu cap de elefant, la personaje groteşti cu o mie de braţe şi ochi, la fluturi, la foc, la apă, la tot ce mişcă pe lumea asta, numai la Creator nu! Dar Domnul şi Mântuitorul nostru – Creatorul nostru, dar şi al lor – S-a jertfit acum două mii de ani şi pentru ei (chiar dacă ei nici acum n-o ştiu) şi îi iubeşte şi pe ei, ca pe toţi oamenii! Am văzut mii şi mii de oameni care trăiesc extrem de greu, oameni simpli, care ne-au primit foarte bine pe noi, creştinii, şi care s-au bucurat când am vorbit cu ei, când le-am dat o iconiţă sau doar le-am făcut semn cu mâna din maşină… Oameni cu care Domnul nostru are aceeaşi răbdare, aceeaşi iubire, aceeaşi înţelegere ca şi cu noi, cei ce ştim să ne închinăm Lui! De aici începi să nu-L mai înţelegi pe Dumnezeu cu mintea, ci ai nevoie de cu totul alt criteriu: inima! Câtă vreme am făcut pelerinaje în lumea creştină, mi s-a părut că am dreptul să judec. Constat însă acum cât de profund greşită şi fără folos duhovnicesc e atitudinea aceasta…

O sosire cu dureri de cap

Iată-ne ajunşi, sâmbătă 29 octombrie, anul Domnului 2011, în Lhasa, capitala Tibetului, situată la 3650 m altitudine, a doua capitală a lumii din acest punct de vedere, după La Paz, Bolivia (3760 m).

Tibetul e o experienţă traumatizantă.  Pelângădiareea declanşată în avionul de Kathmandu (m-am urcat sănătoasă şi, după 2 ore, am coborât ca o legumă!), m-a pocnit şi o durere cumplită de cap, din cauza altitudinii. Greaţă, ameţeală, indigestie, aşa că am intrat în cameră şi n-am mai ieşit până a doua zi de dimineaţă.

Suntem 7 persoane: 4 avem diverse probleme medicale, pe celelalte 3 le-a ferit Dumnezeu (altminteri toţi am mâncat aceleaşi lucruri şi am “evoluat” în acelaşi mediu) şi au grijă de noi: cei 2 medici şi o prietenă de-a mea, fostă asistentă medicală.

Duminică dimineaţă, când ne-am trezit, am consta­tat că ninsese. Pe stradă e multă lume în port tradiţional şi cu nişte măşti de pânză la gură (o fi ca să se ferească de aerul uscat şi rece, sau ca să nu omoare nici măcar o insectă cu respiraţia?). Dimineaţa, în loc de Sf. Liturghie (nu există nici o biserică ortodoxă în zonă), am vizitat Palatul Potala, reşedinţa lui Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, actualul Dalai Lama, cel de-al 14-lea, fiind acum auto-exilat în India, de frica guvernului chinez care a ocupat ţara în 1959 (de atunci Tibetul devenind regiune autonomă ­chineză).

Palatul fără ferestre

Palatul e situat pe o colină naturală, Dealul Roşu, din mijlocul capitalei tibetane. Construit pentru prima dată în anul 641, palatal a ars din temelii şi a fost reconstruit, în forma sa masivă, actuală, în sec. al 17-lea, de către al 5-lea Dalai Lama, iar în prezent are o suprafaţă de 360.000 mp, 117 metri înălţime, 13 etaje şi 1000 de camere!

Dar până să ajungem la intrare, luăm act de procesiunea de pe stradă (care înţeleg că înconjoară baza palatului de trei ori, în sensul acelor de ceasornic, dimineaţa şi seara): încolonaţi, mulţi tibetani tăcuţi, care se feresc să fie fotografiaţi, învârt nişte morişti metalice în mâini şi împing tamburii mari (mantre) aşezaţi în rând pe o latură a străzii, totul în scop de rugăciune, de permanentizare a invocaţiilor. Tamburii, mari sau mici, conţin texte scrise, iar mişcarea circulară răspândeşte parcă invocaţiile în aer…

Palatul Potala are, de fapt, două corpuri: Palatul Alb – zona administrativă, fosta reşedinţă de iarnă a lui Dalai Lama (nevizitabilă pentru turişti) – şi Palatul Roşu – zona religioasă, o succesiune de camere destinate venerării lui Buddha, cu 10.000 de mici sanctuare ale călugărilor buddhişti tibetani din ordinul “Pălăriilor Galbene”, apoi altare, temple, 200.000 de statuete, mandale, tot felul de obiecte de cult, înscrisuri care formează o imensă bibliotecă, camere pentru întâlnirile oficiale ale lui Dalai Lama (pe când locuia aici), dar şi mormintele foştilor Dalai Lama, de la al 5-lea la al 13‑lea…

Palatul e un muzeu cu care statul chinez face mulţi bani, deşi din cele 1000 de camere sunt deschise vizitatorilor doar 20. Dar de ajuns ca să-ţi facă aprigă de tot dorinţa de a scăpa de acolo cât mai repede! Multe trepte de urcat, dar nu ăsta e greul. Palatul Roşu de lemn are scări şi culoare înguste şi zugrăvite în culori foarte vii, nu are lumină naturală DELOC (numai în centru, în tavan, e un luminator cu grătare pe fiecare nivel, doar pe acolo pătrunde soarele, dar în camerele supraîncărcate – deloc!). Geamurile, câte se văd la exteriorul clădirii, sunt barate cu obloane grele de lemn şi au trase deasupra nişte pânze colorate… pe care e desenată fereastra! Dar ceea ce mi-a făcut mie una foarte rău, mai ales după indigestia şi migrena de peste noapte, a fost mirosul extrem de greu de la ofrandele de seu de iac – toată lumeavine cu seu de iac în punguţe de plastic şi îl depune în nişte discuri metalice mari, iar acolo se aprind un fel de lumânări, singura sursă de lumină din camere.

Tânăra noastră ghidă tibetană, Lhamo (numele ei înseamnă înger), ne spune că Palatal Potala nu a avut secole de-a rândul nici o altă sursă de lumină, până n-au introdus chinezii lumina electrică pentru muzeu. Camerele diverşilor Dalai Lama sunt destul de micuţe, în schimb mormintele lor sunt enorme pe verticală, făcute din mii de kg de aur şi pietre preţioase, mormântul celui de-al 5-lea Dalai Lama fiind cel mai spectaculos (conţine 3,5 tone de aur, 20.000 pietre preţioase şi are 15 m înălţime!). Conform tradiţiei, în următorii doi ani după moartea unui Dalai Lama, după ce i se mumifică trupul prin anumite procedee rituale, din donaţiile credincioşilor i se făcea şi mormântul.

În orice caz, mirosul greu, lipsa luminii naturale şi toate statuetele şi instrumentele acelea rotitoare, stranii (mandale? mantre?) pe mine m-au făcut să grăbesc traducerea şi să scurtez vizita cât am putut, deşi cine a râvnit să mai admire arta buddhistă a putut rămâne de voie în urmă. O experienţă mai apăsătoare nu ţin minte să mai fi trăit! Chinezii admit, pentru fiecare grup, vizitarea în maxim o oră a Palatului Potala, dar, la cât de grea e atmosfera acolo, o oră mi s-a părut chiar prea mult! Atunci şi acolo, în întunericul apăsător, care îţi blochează stomacul, am înţeles cel mai bine că DUMNEZEUL NOSTRU ESTE LUMINĂ DIN LUMINĂ, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat! Abia atunci şi acolo, în inima misticismului păgânesc, am înţeles parcă pe deplin forţa eliberatoare a Luminii Sfinte! Trăind mereu, creştineşte, în Lumină, ţi se pare firesc să fie aşa, dar aici vezi diferenţa! Chiar şi numai pentru această revelaţie (Iisus a fost mereu înconjurat de Lumină, de la Naştere la Înviere, El Însuşi fiind LUMINĂ) acest demers asiatic merită a fi numit… pelerinaj creştin!

Îmi pare rău pentru totala mea ignoranţă în materie de spiritualitate tibetană, am auzit doar că Dalai Lama este una dintre marile personalităţi ale lumii moderne, recunoscut pentru înţelepciunea sa desăvârşită – deşi aici nu este considerat reîncarnare a zeului înţelepciunii, ci a zeului compasiunii, al milei; Panchen Lama, cel de-al doilea în ierarhia conducătorilor spirituali ai Tibetului, este reîncarnarea zeului înţelepciunii (doar că, la vârsta de 6 ani, autorităţile chineze l-au răpit pe copilul care fusese proclamat Panchen Lama şi… l-au înlocuit!).

Rămân cu mirarea cum se poate ca un asemenea mare înţelept al lumii actuale, al 14-lea Dalai Lama, deţinător al Premiului Nobel pentru Pace (pentru lupta sa paşnică pentru independenţa Tibetului), să fi “ieşit” dintr-un asemenea loc întunecat şi apăsător, cum este Palatul Potala (altminteri înscris în Patrimoniul UNESCO, în anul 1994, pentru valoarea sa culturală, bogăţia şi autenticitatea obiectelor tibetane de cult deţinute)!

Rău de înălţime şi nu numai…

După masa de prânz aveam în program să urcăm la lacul sfânt Yamdrok, unul dintre cele trei lacuri sfinte ale Tibetului, la 4800 m altitidine (dublul celui mai înalt vârf dinRomânia!). Aşadar, am pornit-o cu maşina pe un fel de Transfăgărăşan extrem de bun (chinezii au construit o infrastructură excelentă în tot Tibetul, dar l-au şi militarizat, armata fiind vizibilă peste tot în Lhasa); în 3 ore am mai urcat 1200 metri, mergând pe Friendship Highway, drumul care leagă, peste cei mai înalţi munţi din lume, Tibetul de Nepal. Iarăşi m-a pocnit durerea chiar în moalele capului, aşa încât n-am mai avut chef nici să văd iacii care mişunau liberi în munte! Lhamo, Angel – ghida noastră buddhistă – are oarecare părere de rău că nu mai vrem să coborâm la lacul sfânt cu apă tămăduitoare pe care îl vedem în vale, care şi el e înconjurat pe jos de pelerini în timpul procesiunilor, dar nu insistă, atitudine pentru care o apreciem. Ceilalţi participanţi la program nu au neapărat simptomele mele, dar unii simt greutate în respiraţie, ameţeli, dureri de cap, alţii au răcit… nimeni nu poate afirma că iese întreg din experimentul Tibet la început de toamnă (la ei iarna e în perioada ianuarie-martie).

La întoarcere în Lhasa am căutat o farmacie, se terminaseră medicamentele, dar primele 3 farmacii vizitate vindeau doar… ceaiuri tibetane. Lhamo, la cei 22 de ani ai săi, n-a fost niciodată bolnavă, aşa că nu ştie unde putem găsi şi o farmacie cu pilule “clasice” (abia cea de-a 4-a farmacie ne-a fost de oarecare folos). Tibetul mi se pare în continuare mai mult decât straniu, totul parcă îmi este ostil: locul, oamenii de pe stradă (foarte serioşi), mâncarea – totul! Luni dimineaţă mi-a fost ceva mai bine, dar seara iarăşi m-a pocnit migrena, iar noaptea a fost groaznică (deja a treia noapte după tipicul asta!). Niciodată n-am avut atâtea zile şi nopţi succesive de migrenă, deşi sufăr de boala asta de vreo 30 de ani!

Două mânăstiri tibetane

Am fost să vizităm două mânăstiri tibetane foarte importante pentru ordinul Pălă­rii­lor Galbene (ordinul bud­dhiş­tilor tibetani care cred în Shambala – centrul secret al puterii oculte, tărâmul misterios al înţelepţilor, localizat tainic în Tibet): Mânăstirea Drepung (cea mai mare mânăstire din lume, cândva cu 10.000 călugări, azi cu 500) şi Mânăstirea Sera (cândva cu 8.000 de calugări, azi cu 450). Ambele sunt acum organizate mai ales ca şcoli de buddhism, revoluţia culturală chineză desfiinţând, la un moment dat, ambele mânăstiri, care au şi fost devastate, aşa încât acum nu mai deţin odoarele originale. La Drepung nu am reuşit să văd prea multe, pentru că intoleranţa mea la mirosul de ienupăr (sau ce produce fumul lor de „tămâie”) m-a făcut să rămân afară şi să aştept grupul. Însă până la intrare, Lhamo ne-a arătat pe stâncă trei reprezentări colorate, de mari dimensiuni: întemeietorul mânăstirii, profesorul său şi… un demon fioros! Am întrebat-o dacă se închină aceluia şi răspunsul a fost stupefiant: da, pentru că demonii aceştia sunt… protectori! Tot forme de divinitate, dar inferioare… Zice-se că pe vremuri Tibetul a şi fost în stăpânirea demonilor, dar înţeleptul iluminat care le-a adus buddhismul din India a avut forţa să îi domine, punându-i în slujba lui şi a ţării, astfel că acum sunt veneraţi ca protectori! Ne-a spus că şi alte zeităţi de-ale lor au asemenea figuri înspăimântătoare şi că nu îi poţi cunoaşte pe cei superiori (buni?) de cei inferiori (răi?) decât… după nume!

La Sera am intrat, am vizitat, nu era mare lucru de văzut, decât poate cele două mandale din nisip colorat, făcute de călugări pentru turişti, dar nu ne-am bătut capul cu simbolistica lor! Am aflat doar că o mandala reprezintă o reprezentare a lumii viitoare în viziunea lor, cu 6 stadii: sfinţi, semisfinţi, oameni, animale, iadul sufletelor şi sufletele înfometate – un fel de talpa iadului!

În curte am intrat în jurul orei 15, pentru că la acea ora călugării tibetani sunt adunaţi cu toţii la vedere şi se roagă în faţa publicului, iar după cele 15 minute de rugăciune urma să înceapă ritualul de debate, în care unii puneau întrebări şi alţii răspundeau, totul în limba tibetană. Doar că în ziua respectivă fiind una dintre sărbătorile lor cele mai importante, călugării au continuat să se roage în curte până seara, fără etapa de debate atât de aşteptată de publicul în mare majoritate occidental. Biletele de intrare la aceste mânăstiri tibetane constituie venit al statului chinez, în timp ce pentru întreţinerea mânăstirilor călugarii au dezvoltat activităţi profund lumeşti: restaurantul mânăstirii, magazinul etc.

Şocantă a fost o altă dez­vă­luire la Sera, aceea a ritualului de… „înmormântare în cer”. Sună interesant ca denumire, dar ritualul e groaznic: dincolo de muntele pe care este situată mânăstirea este un deal mai mic, pe care sunt duse corpurile celor decedaţi, iar acolo cineva le taie bucăţi şi le dă vulturilor! Am întrebat-ope Lhamo dacăşi ea va accepta să i se facă astfel, la care a zis nonşalantă: „Sigur că da!”. Atâta vreme cât ei cred în reîncarnări succesive, ce valoare are corpul de acum? Am înţeles că prin anii ’60 ai secolului trecut, guvernul chinez a interzis acest ritual barbar, însă, forţat de puterea tradiţiei tibetane, prin anii ’80 l-a redeclarat legal.

Eu nu am nici o cădere să-mi exprim opinia asupra spiritualităţii tibetane, necunoscând nimic din esenţa ei, iar acum mă şi cam sperie, drept să spun… Dar am văzut cum se manifestă ei ca popor religios (în cel mai înalt grad religios, asta trecând drept principalala lor caracteristică), păstrator al portului şi obiceiurilor ancestrale. Aşadar, cunoscându-i la ei acasă, aşa cum practică miticismul pe scară largă, crezând cu tot sufletul că ei se pot auto-mântui printr-o viaţă ascetică şi se pot ilumina în vieţi succesive, prin propriile puteri şi nu în relaţie cu Adevăratul Dumnezeu, nu poţi să nu le admiri seriozitatea şi abnegaţia, chiar dacă sensul pare profund contrar Adevărului aşa cum îl cunoaştem noi. Privesc cu maximă seriozitate problema vieţii viitoare şi eforturile ascetice pe care le fac pentru aceasta întrec cu mult ceea ce în mod normal par să facă majoritatea creştinilor pentru mântuire. Gândesc cam aşa: „Duşmanul meu de acum poate fi mama mea într-o viaţă viitoare; dacă mă port rău cu duşmanul meu acum, atunci şi mama mea viitoare se va purta în acelaşi fel cu mine”… După cum spunea unul dintre participanţii la acest program, dacă le-ai suci tibetanilor numai puţin direcţia credinţei, aceştia toţi se pot mântui, atât de serios pun problema obiectivului final, a vieţii viitoare! Iar un alt comentariu a fost: Dacă noi, creştinii, am face pentru credinţa noastră tot ceea ce fac ei pentru credinţa lor, ne-am mântui în masă!

Întoarcerea din… Shambala

La hotelul din Lhasa, m-a pocnit iarăşi migrena, de nici n-am mai putut merge la cină, iar noaptea a fost, iarăşi, una de coşmar. Dar marţi, pe 1 noiembrie, în sfârşit, am ieşit din Tibet şi am scăpat de rău! Iată-ne la Chitwan, Nepal.

Am dezbătut în grup problema felului în care ne-am simţit înTibetşi părerile au fost împărţite, însă sentimentul general este unul de uşurare. Unul dintre doctorii noştri spune că am avut cu toţii simptomele clare pentru răul de altitudine: greutate la respiraţie, tensiune scăzută, dureri de cap… Ghida noastră zice că astea se rezolvă într-o zi-două (am văzut, ce-i drept, şi mulţi turişti occidentali, chiar foarte în vârstă, care nu păreau să fi avut probleme), eu am avut însă 4 zile succesive îngrozitoare, fără precedent în viaţa mea! Pe mine m-au obsedat mantrele, tamburii aceia metalici de toate dimensiunile, pe care sunt scrise invocaţii, care se rotesc continuu şi pe care le găseşti peste tot: în magazine, în mâinile locuitorilor bătrâni, de-a lungul zidurilor din jurul mânăstirilor, iar cine trece prin dreptul lor le roteşte împingându-le cu mâna. Într-o mânăstire am văzut chiar un tambur din acesta rotitor, metalic, pus într-un jet de apă, ca o mică moară care se rotea perpetuu de la puterea apei în cădere. Tibetanii au găsit soluţii extrem de ingenioase de a produce mişcare rotativă pentru mantre – şi asta pe mine una m-a obosit…Apoi, peste tot în natură sunt înşirate steguleţe colorate, cu simbolistică precisă, pentru ferirea de cataclisme naturale – altă formă sui generis de misticism…

Aşadar, chiar de vor fi fost exclusiv motive medicale (cum susţine doctorul), tot grupul a răsuflat uşurat când am părăsit Tibetul! Şi cu toate că a urmat o după-amiază de ţigănie pe drumurile desfundate şi murdare din Nepal, cu autobuze pline ochi, pe care oamenii circulă şi pe capote, şi oricum cu uşile deschise, fără reguli de circulaţie, cu depăşiri aiuritoare în curbe, pe marginea prăpăstiilor dintre Munţii Himalayei, ne-a revenit la toţi cheful de vorbă, am glumit şi nu ne-a deranjat câtuşi de puţin că am intrat într-o altă civilizaţie păgână, fie şi mizeră, dar colorată şi veselă… Bag de seamă că nu mai am nimic!… Poate că am fost eu prea mică pentru un război nevăzut atât de mare… Le mulţumesc din suflet, în orice caz, celor care s-au rugat pentru mine, ajutându-mă astfel să trec greul. Şi… Doamne, îmi cer iertare!

Previous Article
Next Article