LOADING

Type to search

PERSONAJELE CRĂCIUNULUI

Share

Sărbătorirea Naşterii Domnului (despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rânduită de Biserică abia în secolul 4 – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns zilei a şasea a creaţiei, când Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, când în vechime se sărbătorea, în cultul lui Mithra, naşterea Soarelui – Natalis Solis Invicti). După noua dată (aleasă, desigur, şi pentru a contracara sărbătorile păgâne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou (ceea ce explică faptul că la noi Anul Nou actual – 1 ianuarie – mai e încă numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”). La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele nebisericesc de Crăciun, care se pare că vine de la latinescul creationem, “creaţie”, “naştere”, dar şi “copil”. În cele ce urmează, vă propunem o întâlnire mai îndeaproape cu personajele sau actanţii Crăciunului, aşa cum apar în Sfintele Evanghelii şi, mai târziu, în tradiţiile populare.

 

Cea mai simplă şi mai sigură recuperatio creştinească a “spiritului Crăciunului” şi a semnificaţiilor originare ale sărbătorii ne stă la îndemână prin Biserică şi Scriptură. În strălumina lor, devin mai transparente şi unele vechi tradiţii autohtone.

În centrul sărbătorii se află pruncul Pruncul Sfânt. Ca şi Iosua, IISUS redă pe evreiescul Ioşua sau Ieşua, nume ca­­re în­seamnă “Dumnezeu este (Cel ce dă) mântuirea”, deci “Mântuitorul” lumii. Acesta e şi nu­mele propriu al Domnului (echivalentul a ceea ce numim astăzi “nume de botez”), descoperit de în­­ger lui Iosif (vezi Matei 1, 21). În orto­doxia românească s-a im­pus grafia Iisus (for­­­­ma Isus fiind re­ceptată ca ne­ortodoxă). Există o anume tendinţă ca Mântuitorul să fie numit Iisus mai ales atunci când se face referire cu precădere la omenitatea Sa (“Fiul Omului”) şi Hristos (“Unsul [lui Dumnezeu]”, echivalent al ebr. Masiah, “Mesia”) mai ales atunci când se face referire cu precădere la dumnezeirea Sa (“Fiul lui Dumnezeu”). Întruparea lui Dumnezeu, Naşterea Fiului în timp, din Maică neprihănită, spre restaurarea şi îndumnezeirea omului, e placa turnantă a istoriei (de la Naşterea Lui trupească se numără anii, înainte şi înapoi) şi temeiul dumnezeiesc al mântuirii noastre. Colindele exprimă ingenuu acest mare adevăr teologic: “Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mântuiască”

Cinstirea Pruncului e indisolubil legată de cinstirea Maicii sale. Pentru numele Maicii Domnului (cea “binecuvântată între femei”) – MARIA (Maryam, Miryam) – s-au avansat peste 60 de soluţii etimologice. După Fericitul Ieronim (traducătorul Vulgatei), Maryam s-ar compune din mar (“picătură”) + yam (“mare”), deci “picătură [de apă] de mare”, în latineşte stilla maris, de unde poate, prin auzire sau decodare greşită, Stella maris de mai târziu (celebru imn marianic occidental). În aramaică (limba curentă a timpurilor evanghelice, pe care a vorbit-o şi Iisus), Maryam înseamnă “doamnă”, “stăpână”. Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam poate fi şi de străveche origine egipteană, trăgându-se, după unii, din verbul mri, “a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic –am, deci “cea dragă”, “cea iubită”. În orice caz, Maria din Nazareth reprezintă “Noua Evă”, noua icoană a feminităţii, reunind tainic maternitatea şi fecioria. Prin Fiat-ul ei rostit dinaintea Arhanghelului Gavriil (“Fie mie după cuvîntul tău…”) firea omenească a consimţit liber la planul divin al mântuirii şi s-a făcut împreună-lucrătoare cu Dumnezeu.

Logodnicul Mariei, drep­tul IOSIF (Yoseph, Josephjah), cel din spiţa lui David, poartă nume derivat  regresiv de la ebr. Josephjah, “Dumnezeu a adăugat” (vb. jasaf sau yasof, “a adăuga” + jah, prescurtarea numelui divin Jahve). El trece formal drept tatăl lui Iisus în ordinea civilă, iar catolicismul are un cult aparte pentru Sfânta Familie (Iisus, Maria, Iosif).

Steaua vesteşte din ceruri naşterea lui Iisus, îngerii şi păstorii se bucură laolaltă, iar trei înţelepţi ai lumii vechi, MAGII sau “Craii de la Răsărit”, Baltazar, Gaspar şi Melchior, vin să-L mărturisească şi să I se închine, aducîndu-I în dar aur, smir­nă şi tămâie (după Sfinţii Părinţi, aurul închipuie demnitatea împărătească, tămâia pe cea preoţească, iar smirna – Patimile şi moartea Lui jertfelnică). Matei spune că veneau “din Răsărit” (Egipt? Mesopotamia? Persia? Arabia?). Se pare că nominalizarea lor e târzie (sec. 9), ca şi denumirea de “regi” (sec. 12), echivalată la noi prin “crai”. Balthazar e un vechi nume biblic, pe cât se pare cu origine babiloniană: Belu-saru-usur, “Bal[Bel] să-l apere pe rege”. Gaspar (Gasparus, în latina târzie) are o etimologie dificilă, fiind pus în legătură, de regulă, fie cu antroponimul iranian Gathaspar (“Cel ce străluceşte”), fie de substantivul comun iranian gazbar (“vistiernic”). Forma Gaşpar se explică la noi prin influenţa pronunţiei nemţeşti. Cel mai obscur dintre aceste nume e Melchior. Dacă ar fi să-l apropiem de un nume biblic ca Melchi/Melki (menţionat în genealogia lui Iisus: Melhi – la Luca 3, 24 şi 28) sau Melchisedec (“preot după rânduiala lui Melhisedec”), el ar avea în evreieşte o semnificaţie legată de demnitatea regalităţii: melki sau malki, “regele meu” (Malki-Sedeq, “Regele meu e drept”).

Magii trecuseră înainte pe la regele IROD, pe care‑l obseda ivirea unei regalităţi concurenţiale şi care a încercat fără succes să se folosească de ei pentru a-l afla pe Prunc, ca să-l ucidă. Veacul întâi cunoaşte trei Irozi: Irod cel Mare (ucigaşul celor 14000 de prunci, mort în anul 4 d. Hr.), Irod Antipa (fiul celui dintâi, în faţa căruia a fost adus Iisus înainte de a fi răstignit) şi Irod Agripa (nepot al lui Irod cel Mare şi care a domnit după Iisus). Numele – Irod, Irodion – este explicat mai ales prin limba greacă: Herodes, de la héros, “semizeu”. În tradiţia folclorică românească există “umblatul cu Irozii” – specie de colind dramatizat, legat de ciclul Crăciunului, dar astăzi aproape dispărut, ca şi Vifleimul (deformare în popor a toponimului Betleem).

În fantezia populară ro­mânească, sărbătoarea a fost repersonificată în MOŞ CRĂCIUN, personaj inexistent în tradiţia bisericească. Acesta ar fi fost proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i-se şi o soţie, CRĂCIUNEASA, socotită în unele părţi patroana moaşelor (ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului), desigur fără nici o legătură cu “Crăciuniţele” nurlii de astăzi, croite după modelul majoretelor americane. Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mâinilor pentru ajutorul dat străinilor fără aprobarea sa. Femeia s-ar fi vindecat însă vârându-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mâini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit şi ar fi venit la credinţă. În unele colinde populare, Crăciun e chiar numărat cu sfinţii, şezând “lângă Bunul Dumnezeu”. 

Moş Crăciunul reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, costumat în roşu coca-cola şi cu sacul doldora de dulciuri şi jucării, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci constituie, ca şi pomul (bradul) de Crăciun, un împrumut târziu din lumea apuseană, neatestat la noi înainte de secolul 19, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfântului Nicolae (marele dăruitor sărbătorit pe 6 decembrie, numit şi el în folclor Moş Niculae) – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus). Comu­niştii noştri îl rebotezaseră Moş Ge­rilă (după Ded’ Moroz, „Moş Gerul” slav, uzând însă şi de analogia cu un personaj fantastic din bas­mele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa, pe cât cu putinţă, implicaţiile religioase.

Ajunul Crăciunului apare şi el personificat în folclor, sub chipul u­nui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun şi despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: MOŞ AJUNUL. Pe 24 decembrie, seara şi chiar peste noapte, în lumea noastră tradiţională, copiii umblă cu Moş Ajunul (“Ne daţi ori nu ne daţi…?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. E mare păcat, zice-se, să nu-i primeşti pe ură­tori în “noaptea mare-a lui Ajun”. Cât priveşte dăruitul de bani, acesta nu intra câtuşi de puţin în optica tra­di­ţională (fiind vorba de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decât pe monedă); el s-a încetăţenit abia în mahalale oraşelor (mai ales o dată cu “ţigănizarea” colin­datului, la care suntem astăzi martori neputincioşi).

 

 

Previous Article
Next Article