LOADING

Type to search

Clocociov – o cetate cucerită prin har

Share

Un amestec de nou şi vechi, de pace dumnezeiască şi efort supraomenesc, de muncă asiduă şi seninătate isihastă, de bărbăţie duhovnicească şi stare marianică: ascultare, veghe şi rugăciune. Asta am găsit la marginea Slatinei – cine s‑ar fi gândit?! – într‑o vale râpoasă flancată de case noi. Ziduri noi, garduri noi, oameni noi şi… Mânăstirea Clocociov. Veche parcă de când lumea, dar perpetuu înnoită.

Tenacitate călugărească

Ce poate însemna acest nume caraghios şi îmbârligat, chiar şi pentru oltenii care excelează în astfel de apelative/toponime/hidronime? De fapt, el vine din limba sârbă şi înseamnă lăptucul oii sau brustur – pe româneşte. Aşadar, a fost un loc neumblat, neprietenos. Plin de buruieni ori scaieţi. Nimic care să te atragă. Şi totuşi…

Visarion Coman, marele duhovnic despre care se spune că până când a închis ochii a spovedit 1.000.000 de români, aici a ales să‑şi trăiască restul zilelor, care nu au fost puţine (aproape 81 de ani). Înaintea lui a fost trimisă în cercetare aici o maică, Mihaela. Căutau un loc mai cald (pentru a oblojirea reumatismului sever al părintelui), dar şi sărac, împuţinat, pentru smerirea micului grup monahal. Grup care tocmai se desprinsese de lavra Suceviţei, lângă care vreme de 10 ani se adăpostiseră de urgia comunistă. Urgie care îi scosese din mânăstire, după decretul din 1959, şi în timpul căreia au stat tupilaţi prin Buhuşi, în Moldova. Apoi s‑au refugiat, la jumătatea anilor ‘60, la Suceviţa. Părintele Visarion ca duhovnic (după ce fusese condamnat de Securitate la închisoare, pe care însă nu a făcut‑o, datorită stării de sănătate foarte precare), cele câteva maici şi surori – ca ucenice ale sale. Printre acele surori se afla şi actuala maică stareţă, Iulia Băgăceanu, cea care i‑a fost ca o umbră părintelui, chiar şi după ce a fost scoasă cu forţa din mânăstire. Povesteşte călugăriţa, acum septuagenară: „După 5 ani petrecuţi la fabrica de textile de la Buhuşi, ne‑am pripăşit fără un statut clar la Suceviţa, doar din dorinţa de a fi într‑o mânăstire şi de a sta cu părintele nostru drag. Dar unde aveam noi locuinţa? Nu în mânăstire, ci în… cimitir. Într‑o căsuţă aproape abandonată, fără geamuri şi sobă, care servea drept capelă mortuară, acolo am locuit. Şi îmi era o frică de morţi! Mai ales iarna şi noaptea, când veneam „acasă”, printre morminte… În prima iarnă, ţin minte, am înjghebat cu părintele o sobiţă, dar nu aveam lut. Tot pământul îngheţat‑bocnă. Iarnă de Bucovina… Ne‑am dus atunci la râu şi cu mâinile goale am reuşit să adunăm ceva lut, din care am făcut soba”. Această vrednică ardeleancă a avut întotdeauna o tenacitate extraordinară, chiar şi atunci când, la o vârstă foarte fragedă, a vrut, cu orice chip, să fie călugăriţă. Şi a fost primită, în pofida fragilităţii sale, la Schitul Măgura, în 1955. La numai 5 ani distanţă, era aruncată afară, în iadul comunist care devenise RPR.

Din 1976, însă, această mică ceată adunată în jurul părintelui Visarion se stabileşte în „pustia” de la Clocociov. Aici, dezastru: drum nu exista, mânăstirea era abandonată, iar în biserică aproape că nu se mai slujea. Dar ei erau fericiţi şi încrezători în Domnul!

Noul Clocociov

Noul Clocociov arată cum arată, dar vechia mânăstire? Ce ştim despre ea? Nu foarte multe, din păcate. Ştim că a între secolele 17‑18 era cunoscută prin proprietăţile şi veniturile de care dispunea, fiind închinată de către domnitorul Alexandru Coconul Mânăstirii Cutlumuş din Muntele Athos. Vrednice de amintit în acest sens sunt şi însemnările de călătorie ale Patriarhului Macarie al III‑lea al Antiohiei şi ale secretarului său, arhidiaconul Paul de Alep, care la 19 august 1657 au poposit „la o mânăstire cu hramul Sfântul Mihail, dar de obiceiu numită Clocociov”, care seamănă cu Mânăstirea Stăneşti de peste Olt şi este „stăpânită de egumeni şi de călugări greci, de la Mânăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte”.

Ctitor – oficial – e dregătorul Diicu (Dinicu? Dicu? Ducu?) Buicescu şi Dumitra, soţia lui, pictaţi în pronaos. În naos sunt însă pictaţi Mihai Viteazul – considerat adevăratul ctitor – şi doamna Safta. Asupra picturii reprezentându‑l pe marele voievod se constată intervenţii şi îmbunătăţiri ulterioare, dar tabloul este extrem de mişcător pentru noi, românii de azi. Alte surse îl indică pe Matei Basarab ca fiind cel ce l‑a determinat pe boierul din Buiceşti să refacă mânăstirea. După moartea năprasnică a Buicescului (1669), vodă Brâncoveanu milostiveşte aşezământul cu 200 de vedre de vin, dar acest lucru nu ajută la a împiedica prăbuşirea lentă şi constantă a Clocociovului, intrat acum pe mâna egumenilor greci. Aceştia au profitat de buna aşezare a mânăstirii între drumurile comerciale ale Olteniei şi toate veniturile (1.500 de galbeni anual) le trimiteau la mânăstirea athonită Cutlumuş. După 1864 declinul a fost de neoprit până în 1935, când în biserică nici nu se mai putea sluji, din cauza degradării. O încercare de restaurare a avut loc în 1937, când s‑a repictat pridvorul de către Nicolae Pană.

Din 1980, după „debar­ca­rea” inimosului grup, începe adevărata refacere a mânăstirii – ziduri şi comunitate liturgică! După 1990 s‑a ri­di­cat şi biserica nouă, iar chiliiile şi atelierele s‑au extins, obştea numărând acum 40 de vieţuitoare.  

Cu aureola tăiată!

Un lucru demn de remarcat în interiorul bisericii vechi, ca o adevărată curiozitate, îl reprezintă aureolele retezate ale sfinţilor, la stânga şi la dreapta naosului. Nedumerirea mea a fost mare, însă părintele stareţ de la Lainici, cu care m‑am „nimerit” acolo, m‑a luminat. „Fereastra – a explicat părintele Ioachim Pârvulescu – era cu mult mai mică. Cu siguranţă, când au refăcut biserica au lărgit şi ferestrele, iar din sfinţii zugrăviţi în acel loc a rămas doar amintirea de nimb… Dar lăsaţi asta şi priviţi stranele, ce frumoase sunt! Şi mergeţi şi în muzeu, să vedeţi acolo icoane româneşti adevărate, nu ca cele care se află acum în biserică, din păcate!”. Aşa era, icoanele din muzeu erau splendide şi nu pot pricepe în ruptul capului de ce stau acolo, izolate printr‑un geam casabil, în frig, fără să se bucure liturgic nimeni de ele, şi de ce nu sunt scoase la închinare, în biserica veche?! Aşa cum sunt cele de la Dintr‑un lemn, de la Surpatele ori de la Hurezi…

Părintele Visarion, duhovnicul

Nu putem încheia acest reportaj fără să amintim câteva momente biografice din viaţa părintelui Visarion, cel care a avut enorm de mulţi ucenici. Printre ei se numără, din păcate, şi părintele fugar de la Brâncoveni, care a „răpit” Ortodoxiei româneşti 27 de suflete, cu care rătăceşte acum prin Grecia…

Părintele Visarion s‑a născut în data de 28 octombrie 1921, în localitatea Iveşti, judeţul Galaţi. Părinţii săi, Dumitru şi Ioana, au primit de la Dumnezeu şase copii; primul băiat, botezat Vasile, avea să devină monahul Visarion. Acesta avea să‑şi amintească: „Prima dată am avut gândul de a mă face monah în jurul vârstei de 18 ani, dar nu am plecat atunci. Abia la un an, după ce m‑am întors din prizonierat, m‑am dus la Mânăstirea Bogdana. Acolo, văzând că sunt om garantat pentru mânăstire, în acelaşi an m‑au şi călugărit, în ziua Intrării Maicii Domnului în Biserică. Apoi, am fost făcut diacon şi preot şi, după cinci ani, prin 1952, am fost trimis preot şi duhovnic la Mânăstirea Măgura din judeţul Bacău. Aici am stat trei ani şi jumătate, iar în 1955 am fost trimis la o altă mânăstire de maici: Schitul Înălţarea Domnului sau Stirigoaie, cum îi spuneau localnicii”.

Interesant este episodul din viaţa părintelui în care trăieşte, în prima jumătate a anilor ’60, alungat din mânăstire. În iarna anului 1960, cu numai trei zile înainte de Naşterea Domnului, a fost obligat de securişti să părăsească schitul de maici. Neavând unde să meargă, se va retrage într‑o căsuţă săracă din localitatea Buhuşi, judeţul Bacău. În această „sihăstrie”se va nevoi vreme de cinci ani. Spre a se putea întreţine, slujea sătenilor ca bun cojocar. Maicile evacuate din schit se angajaseră la fabrica de materiale textile din aceeaşi localitate. Abia după 1965 sătenii au aflat că bunul cojocar era preot…

Mai departe, ştiţi povestea stabilirii la Clocociov. Ea se termină (sau începe!) pe 25 martie 2002, când avea să slujească ultima sa Liturghie. În noaptea de 11 aprilie 2002, în urma unei boli la ficat însoţite de multă durere nerostită, părintele Visarion a adormit în Domnul. Cei ce l‑au petrecut pe ultimul drum i‑au evocat amintirea:

ÎPS Irineu Popa, în cuvântul rostit la Parastasul din 18 mai 2002: „Avea o delicateţe proverbială; de multe ori ne vorbea şi parcă nici nu aveam urechi să înţelegem ceea ce ne spunea; dar cuvintele sale ieşeau din suflet, ieşeau din viaţa lui numai cu Dumnezeu, închinată îndeosebi Tainei Spovedaniei, această taină atât de importantă pentru viaţa noastră. Scotea din sufletul nostru toţi mărăcinii, cu o răbdare îngerească, prin întrebări care, deseori, ne trezeau la realitate”.

Maica stareţă Iulia Băgăceanu: „L‑am avut duhovnic pe preacuviosul părinte Visarion timp de 48 de ani. În îndemnurile sale spre cele duhovniceşti ne spunea: «Preţuiţi timpul! Dumnezeu ne va cere socoteală de timpul pe care ni l‑a dat, cum l‑am petrecut. Dumnezeu este prezent în tot locul; ne vede, ne aude! Nu pierdeţi vremea, citiţi, rugaţi‑vă!». Avea atâta răbdare şi blândeţe la scaunul de spovedanie! Uşura sufletul”.

Pr. conf. univ. dr. Picu Ocoleanu, Facultatea de Teologie din Craiova: „L‑am cunoscut pe părintele Visarion de la Clocociov, pe când eram elev în clasa a X‑a la unul dintre liceele Slatinei. Era vară, iar părintele sta sub un baldachin şi spovedea în afara zidurilor, acolo unde se află casele cele noi ale mânăstirii. M‑a impresionat numărul uriaş de pelerini, cu toţii veniţi să‑şi mărturisească păcatele la acest om. Erau zeci de persoane venite din toate colţurile ţării: din Tulcea, din Făgăraş, din Arad, din Vaslui… M‑am simţit atunci ruşinat: toţi aceşti oameni băteau ţara să vină la părintele, iar eu, păcătosul şi trândavul, învăţăcel într‑o şcoală, la doi kilometri de zidurile mânăstirii, nu mă sinchisisem niciodată să vin măcar să‑l văd! În ziua aceea, am luat hotărârea să mă spovedesc la părintele Visarion”.