LOADING

Type to search

Cristina. Lungul drum al dragostei spre rod

Cristina. Lungul drum al dragostei spre rod

Share

9 oct. 2008. Bună seara… e deja trecut de miezul nopţii în Anglia şi noapte în toată regula înRomânia. Dar eu nu am linişte până nu găsesc adresa mânăstirii de maiciLintuladin Finlanda. Am văzut că agenţia dv. de turism efectuează pelerinaje în nordul Rusiei şi al Finlandei, ceea ce m‑a încurajat să vă scriu şi să vă rog să îmi daţi adresa şi ce ar trebui să ştiu ca să ajung la mânăstire! Eu acum sunt în Anglia, am fost la Mânăstirea Sfântului Ioan Botezătorul dinEssex, Tolleshunt Knights, pusă pe picioare Părintele Sofronie… Mai am 200 de lire sterline în portofel, am să încerc să ajung cu cele mai ieftine mijloace de transport la Mânăstirea Lintula din Finlanda, trebuie să ajung! Cu ajutorul Domnului voi ajunge. Vă rog, ajutaţi‑mă cu datele adresei. Eu am să aştept răspunsul dv, oricare ar fi acela! Vă mulţumesc că v‑aţi făcut timp pentru mine. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Amin. Cristina

Cu acest mesaj primit pe adresa de e‑mail a agenţiei a intrat Cristina în viaţa mea… I‑am răspuns mirată, dându‑i adresa solicitată, şi am întrebat‑o ce doreşte să facă în Finlanda. Răspunsul, împreună cu scurta ei istorie de viaţă, a venit repede…

 

10 oct 2008. Mare mi‑a fost bucuria să văd mail‑ul de la dv.! Mi‑am notat numerele de telefon şi localizarea aproximativă care îmi este de mare ajutor pentru Finlanda. Eu sunt născută înGalati, dar locuiesc la Cluj‑Napoca de 4 ani, de când am plecat de acasă ca să merg la facultate. În iulie2008 am terminat Facultatea de Geografie şi cum toţi membrii familiei mele sunt fiecare în direcţia lui, cu viaţa lui, mi‑am zis că e timpul să‑mi iau şi eu zborul, dar nu oricum! Am zis că voi călători cât mai mult, dar în fiecare nouă ţară în care voi ajunge, voi merge la mânăstiri. Am fost înItalia, am muncit o lună de zile ca să mai adun ceva bănuţi pentru călătoria mea şi am pornit spre Anglia, la Mânăstirea Essex. Am stat acolo 2 săptămâni, după care am venit înLondrasă încerc să lucrez pentru cei de la UNICEF, dar m‑am lovit de restricţiile impuse românilor pentru un loc de muncă aici. Tot ce vreau să fac e să lucrez, ca să mă pot întreţine financiarşi să nu mă îndepărtez de Biserică, să nu uit că drumul meu în viaţa asta trebuie să fie Calea Lui.Am căutat pe Internet careţăridin UE nu au restricţii atât de dure pentru români şi lista era scurtă: Suedia şi Finlanda. Primul lucru la care m‑am gândit a fost mânăstire ortodoxă din Finlanda şi am găsit doar câteva date despre MânăstireaLintula,pe site‑ul agenţiei dv., şi aşa m‑am hotărât să vă scriu, să aflu mai multe! Vreau să îmi continui studiile în domeniul turismului, al mediului înconjurător, vreau să merg la Sfânta Mânăstire să mă liniştesc, să ajut măicuţele la treaba zilnică şi o dată cu asta să învăţ şi câte ceva din limba finlandeză. Nu vreau să mă avânt în lumea asta şi să fac tot felul de compromisuri ca să câştig un ban… Vreau să rămân aproape de Biserica şi de Dumnezeu şi prin locaşurile Lui pe Pământ să reuşesc să‑mi fac un rost. Nu vreau să ajung să lucrez prin baruri zi şi noapte, să‑mi pierd sufletul şi suflul prin fumul de ţigară.

Aici, pe Pământ, Dumnezeu îmi este singurul ajutor, familia mea e fiecare pe cont propriu, şi după ce am terminat facultatea, m‑am angajat la 2 agenţii de turism, darabia reuşeam să‑mi plătesc chiria din salariu şi să‑mi iau ceva de mâncare fără să mă gândesc că, dacă m‑aş îmbolnăvi, nu e nimeni care să aibă grijă de mine. Aşa că după 2 luni de la terminarea facultăţii mi‑am pus rucsacul în spate, am donat toate celelalte lucruri la copii, la centre de ajutorare, şi am pornit în lume.

Mienu îmi rămâne decât să mă rog Domnului să mă ducă pe calea Lui, să nu mă lase să mă abat spre cele pământeşti, să‑mi păstrez su­fletul pentru El. Astăzi voi vorbi cu Părintele Pufulete de la Biserica Românească din Londra, să mă sfătuiască şi dumnealui ce să fac, să merg sau nu spre mânăstirea din Finlanda… Am să aştept ungând bun de la dv., Dumne­zeu să vă binecuvânteze. Cristina

Fata aceasta părea foarte sinceră, aşa încât am fost impresionată de povestea ei: o absolventă de facultate care şi‑a împărţit lucrurile şi a plecat în lume doar cu rucsacul în spate, călătorind ca Sfinţii Apostoli, fără casă, cu mai nimic în traistă,dar într‑o lume care e toată sub protecţia Domnului, deci nu se simte singură! Am continuat să‑i răspund, rugând‑o să mă ţină la curent cu ce i se întâmplă.

14 oct., ora 3.09 a.m. Duminică am fost la slujbă de la Biserica Românească dinLondraşi i‑am spus Părintelui că vreau să merg în Finlanda la mânăstirea de maicuţe Lintula, că vreau să rămân o perioadă să învăţ şi limba, şi sincer vă spun că mare i‑a fost bucuria şi m‑a binecuvântat pentru drumul ăsta! Eu nu am mai putut scrie pentru că duminică m‑am mutat de la hostelul unde aveam conexiune la internet. Duminică noaptea am dormit la o familie de români, urmând ca a doua zi, adică luni seara, să iau avionul spre Finlanda. Aşa cum s‑a şi întâmplat. Este 3 noaptea de acum, eu sunt în gara în Helsinki şi folosesc o maşinărie din asta care are internet. Mâine dimineaţă la ora9 amtren spre Heinavesi şi de acolo ştiu ca trebuie să iau un autobuz până la mânăstire. Vreau să ajung să vorbesc cu Maica Stareţă şi în funcţie de răspuns şi de reacţie îmi voi continua drumul prin lume… Eu am să vă scriu şi de acum înainte paşii importanţi prin care voi trece. Dumnezeu să vă dea sănătate. Cristina…

După acest mesaj, timp de două săptămâni nu am mai primit nimic. Era o străină şi totuşi aveam grija ei în suflet…

31 oct 2008. Ultima oară când v‑am scris eram în gara dinTampere, de atunci s‑au întâmplat multe. Când am ajuns la mânăstirea de maici eram foarte obosită şi măicuţele erau la masă, ziceau rugăciunea pentru cinăşi numai bine că am bătut eu lauşă,cu rucsacul în spate… M‑a întrebat Maica Stareţă Marina dacă sunt ortodoxă şi am zis că DA şi m‑a primit! Când m‑a întrebat la masă cât am de gând să stau, am zis:Pânăconsideraţi că e vremea să plec! Nu am zis cu ce gânduri venisem, am lăsat să vină de la sine, să vad ce se întâmplă. Acum, când am plecat de la Lintula, realizez că povestea mea ar fi şocat‑o pe Maica Stareţă, sincer! Am stat 17 zile în loc sfânt şi multe mi‑a arătat Domnul, multe am învăţat! Călătoria mea s‑a dovedit a fi un pelerinaj. Şi cred cu toată fiinta mea că de asta aveam nevoie!

Azi,31 oct.,am plecat de la Lintula şi am venit la Mânăstirea de călugări Valamo, ca voluntary worker [ lucrător voluntar] pentru o săptămână. Nu e ceva fix, nu e un plan… de planuri are Domnul grijă! Eu îs bine, vreau să merg la Helsinki după ce îmi închei pelerinajul aici, să lucrez pentru o lună, ca mai apoi să merg la Ierusalim de Crăciun. S‑au schimbat mult planurile mele de a rămâne la mânăstire… Nu ştiu ce să vă mai spun… Domnul să vă ajute în toate, toate să fie întru El! Amin. Cristina

Următorul e‑mail a venit din Finlanda după alte două săptămâni.

17 nov 2008. A dat Domnul şi ziua de azi să ajung să vă scriu! Am stat în Mânăstirea Valamo până azi dimineaţă, când am luat autobuzul spreHelsinki. E greu să mă adun acum şi să vă spun ce am trăit timp de 2 săptămâni sub acoperământul sfânt al Mânăstirii Valamo…

Stau şi privesc în urmă, acum mai mult de 3 luni, cum am plecat de acasă cu gândul să găsesc un loc unde să mă aşez pentru o perioadă, să strâng un bănuţ, să călătoresc totodată… Şi cum am ajuns din mânăstire în mânăstire cu Îngerii trimişi de Domnul ca să mă ocrotească de lumea asta mare, să nu mă pierd în ea, ci să găsesc un loc nu pentru mine ca trup, ci pentru mine ca suflet… Că trupul e slab, atât de slab, ce e dincolo de el ne ţine de fapt în viaţă!!! Uite aşa, am ajuns să înţeleg că scopul acestei călătorii nu e să lucrez undeva, ci să găsesc un loc pentrusufletulmeu, şi acum sunt între a rămâne în lume sau a merge în mânăstire.Şi nu s‑a ivit întrebarea asta peste noapte! Nu! Toate locurile m‑au pregătit pentru ce am trăit în Valamo… Şi poateviaţa înMânăstirea Valamo m‑a pregătit pentru ceva şi mai mare decât pot cuprinde cu mintea mea… Vă trimit frânturi din ce mi se întâmplă, dar ştiu că găsiţi substratul la ceea ce vorbesc acum… Am ajuns în Helsinki şi am venit direct la Centrul OrtodoxSofia(www.kulttuurikeskussofia.fi). Nu ştiu prea multe despre el, dar ştiam de la Maica Kristoduli, din Lintula, că începând de azi se va ţine aici Rugăciunea Inimii în fiecare seară timp de o oră. Am vorbit cu un preot, Părintele Alexandru, şi i‑am zis că aş vrea să muncesc pentru o lună, ca să pot să‑mi continui drumul în Ţara Sfântă. Mi‑a spus că îmi dă o cameră şimâineaflădacăse găseşte ceva de lucreu pentru mine. Acum sunt în cameră… care e tare spaţioasă pentru un suflet mic al meu, e mai mult decât trebuia să mi se ofere… Am avut atâtea căsuţe de când am plecat de acasă… nicicând nu m‑a lasat Domnul… Am învăţat câteva cuvinte în finlandeză şi, cel mai important, igumenia Marina, din Lintula, mi‑a scris Rugăciunea Inimii în finlandeză şi am repetat‑o până am învăţat‑o. Ce mai îmi trebuie altceva?

Deşi nu vă cunosc, mă rog Domnului să vă păzească de rău şi să vă binecuvânteze familia şi părinţii. Amin. Cristina… cu rugăciunea în suflet, cu rucsacul în spate, prin lumea asta mare…

Ultimul e‑mail l‑am primit la începutul lunii decembrie: surpriză, Cristina se întorsese în România!

2 decembrie 2008. Am ajuns la Cluj de mai mult de o săptămână! Acum sunt laGalaţi,unde ar trebui să fie „acasă”, dar nu e… Dar asta e altă poveste. Vreau doar să spun că tot pe drumuri mă simt, într‑o continuă călătorie! De când am ajuns în România mă simt în afara realităţii, parcă‑s ca nuca în perete!!! După ce am plecat de la Centrul Sofia dinHelsinkipentru că nu aveau nimic de lucru pentru mine… am luat‑o spre oraş. Singurul contact pe care‑l aveam din Finlanda era un cuplu pe care l‑am întâlnit înTamperechiar în noaptea în care am aterizat în Finlanda. Ei mi‑au zis că au prieteni în toată ţara, în caz că mi se întâmplă ceva să îi sun şi încearcă să mă ajute!!! Şi asta au şi făcut!!! Pentru următoarele 4 zile am stat cu 2 tinere finlandeze într‑un apartament unde stăteau în chirie… Şi stăteam noi acolo toate 3 de parcă eram prietene de o viaţă!!! Aşa a fost şederea mea în Helsinki. Dupa 3 zile în care am văzut că nu găsesc nimic de lucru, nu am vrut să profit de bunătatea fetelor de a mă găzdui şi am decis să căutam avion spre ţară, să vin acasă pentru sărbători şi pentru nunta prietenei mele, care o să aibă loc în ianuarie. Doar că întoarcerea mea a durat o zi şi jumătate, pentru că am luat pe rând tren, vapor până înStockholm, autobuz până la aeroport, avion până în Budapesta, microbuz până la Cluj. Am ajuns în centrul oraşului, unde prietena mea m‑a aşteptat cu lacrimi în ochi, am ajuns să o îmbrăţişez şi să sărut pământul românesc după 3 luni şi 9 zile!!! Am stat câteva zile la Cluj, iar acum sunt la Galaţi, în casa familiei mele, unde nu m‑a aşteptat nimeni (toţi sunt plecaţi, care încotro, la muncă în lume).

Partea rea şi mai grea e că nu am cuvinte să explic ce e cu mine şi simt că mă amăgesc dacă spun că sunt bine, că totul e în regulă… pentru că nu e. O iau încet, aştept să trec prin Sfintele Sărbători, prin nunta prietenei mele şi mai apoi… facă‑se în continuarevoia Lui. Eu nu ştiu dacă mai deschid ochiimâine, d‑apoi ce va fi peste o lună… O iau încet, cu rugăciune, ca şi până acum. Doamne ajută!…

Dintr‑o dată am realizat că Cristina este în pericol, că la acest moment acumulase foarte mult în plan duhovnicesc, dar risca să piardă totul, din lipsa unei călăuze iscusite. Aşa încât i‑am vorbit Părintelui Isaia de la Schitul Sf. Ilie Berzunţi despre ea şi aşa a ajuns Cristina să aibă un duhovnic adevărat; unul singur, ca un doctor de suflet – pentru că până atunci se spovedise des, dar de fiecare dată la alt preot.

Şi tot de atunci a intrat Cristina sub oblăduirea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, cel ce aduce ploaia binefăcătoare, tunând şi fulgerând (protectorul „schitului de pe acoperişul judeţului Bacău””, din vârful celui mai înalt munte din zonă). Tot ceea ce a urmat s‑a desfăşurat ca un fulger, cu maximă viteză, schimbându‑i viaţa radical: de Sfântul Nicolae 2008 a urcat pentru prima oară la schit şi s‑a spovedit, apoi a revenit de Anul Nou, pentru sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare. În 1 ianuarie 2009, după Sfânta Liturghie, a coborât muntele cu Dragoş, ucenic al părintelui, care locuieşte în satul prin care trece drumul către schit. În prima jumătate a anului 2009 Cristina a revenit mereu la schit, ajutând la treburile gospodăreşti atât de numeroase, timp în care, cu toate eforturile ei, nu a reuşit să‑şi găsească nimic de lucru în Cluj. Orice altă cale, în afara drumului către vârful muntelui, parcă era blocată pentru ea! În 26 iunie Dragos i‑a mărturisit că parcă se întâmpla ceva în sufletul lui, ceva nou, dar atât de puternic încât trebuie mărturisit… În 7 septembrie a cerut‑o de soţie, pentru ca în 11 octombrie să se căsătorească! „Era în sufletul nostru aşa o vâlvătaie, aşa o emoţie, să ne unească Domnul creştineşte, să fim noi doi împreună cu Domnul, că am hotărât să ne căsătorim repede şi doar noi singuri în biserică, aşa am simţit noi! Dacă ar fi venit lume, am fi amânat pentru partea organizatorică – rochie de mireasă, machiaj, masă… Am întristat cateva suflete (cei apropiaţi, părinţii şi prietenii neinvitaţi), dar noi considerăm că nu a fost nuntă, ci unire în faţa lui Dumnezeu!”. Ca un fulger a fost relaţia aceasta, căsătoria, dar şi venirea pe lume a Iliei – fetiţa care poartă numele Sfântului Prooroc Ilie şi care s‑a născut la 26 iulie 2010, cu 6 zile după sărbătoarea Sfântului Prooroc! Cristina povesteşte: „Mi‑am dorit foarte mult să trec prin altar la sfinţirea bisericii Schitului Sfântului Ilie, a fost o dorinţă foarte puternică! Atunci când am aflat că sunt însărcinată, am calculat şi mi‑am zis: Să vezi că o să nasc exact de Sfântul Ilie şi nu pot intra în altar!”. Dar Domnul a răspuns gândului ei fierbinte: în dimineaţa hramului – 20 iulie 2010 – a urcat muntele împreună cu Dragoş, pe drumul desfundat şi noroios, după furtuna puternică din ajun, şi au reuşit să treacă prin altar toţi trei: Cristina cu Dragoş de mână şi cu Ilia – care s‑a născut peste o săptămână – în ­pântece!

„Primul an a fost foarte greu, noi nu am avut o perioadă de tranziţie, o perioadă în care să ne cunoaştem, totul s‑a desfăşurat cu viteza fulgerului pentru noi! Sfântul Ilie a tunat şi ne‑a adunat! Ne‑a fost greu pentru că fusesem fiecare foarte singuri şi uneori nu mai înţelegeam de ce suntem acum împreună. Dar am avut mereu un atu: ne‑am gândit mereu viaţa în doi pornind de acolo de sus, am considerat că nu a fost nimic întâmplător! Ne‑am raportat mereu la Domnul, L‑am avut cu noi, am respectat regulile vieţii creştine şi ne‑am străduit să facem ascultare la duhovnic. Acum am depăşit greul, suntem puternici sufleteşte, iar eu mă simt în siguranţă alături de Dragoş şi simt că împreună cu el chiar pot să biruiesc lumea!”.

La baza muntelui în care se află schitul duhovnicului lor, şi sub cojocul protector al Sfântului Mare Prooroc Ilie, într‑un sat moldovenesc oarecare, Cristina – frumoasa absolventă de facultate care pornise în lumea largă să‑L caute pe Domnul – şi‑a găsit liniştea; în „afara lumii”, dar în lumea familiei ei, unde e tare bine, chiar dacă viaţa de zi cu zi are greutăţile ei economice, inerente timpurilor de acum.

 

Maria CHIRCULESCU

Miriam Turism